Legea morală - Le silence de Lorna

Lorna (Arta Dobroshi), o tînără albaniană ajunsă în Belgia, la Liège, e măritată cu Claudy (Jérémie Renier), un toxicoman cu un picior în groapă. Căsătoria e una aranjată, iar aranjamentul a fost făcut de un taximetrist interlop, Fabio (Fabrizio Rongione). De îndată ce obţine cetăţenia belgiană, Lorna ar urma să divorţeze de Claudy (acesta urmînd să primească dublul sumei pe care a primit-o ca s-o ia de soţie) şi să se recăsătorească, tot formal, cu un mafiot rus, şi el dornic de cetăţenie belgiană şi dispus să le plătească, ei şi lui Fabio, o sumă foarte generoasă. Cu profitul obţinut, Lorna intenţionează să deschidă un local împreună cu prietenul ei, albanez ca şi ea. Numai că Fabio nu mai e dispus (dacă a fost vreodată) să meargă pe varianta divorţului. Moartea drogatului e o variantă mai sigură. Şi dacă drogatul nu-şi adminstrează singur inevitabila supradoză, Fabio e dispus să i-o administreze el. În orice caz, Lorna nu trebuie să stea în drum - nu trebuie să ridice un deget în ajutorul soţului ei. Întrebarea e dacă poate fi atît de surdă la chemările lui de ajutor. Poate să nu-i cumpere medicamentul necesar atunci cînd el se chinuie? Poate să nu-i ţină cana cu apă atunci cînd mîna lui tremură prea rău? Poate să nu-l ajute să se interneze la dezintoxicare atunci cînd el însuşi i-o cere plîngînd? Şi, dacă nu face destul ca să-l salveze, poate merge înainte cu planurile ei?

Crimă şi penitenţă: acesta e arcul dramatic al noului film de fraţii Dardenne, Le silence de Lorna. Este şi arcul dramatic al altor filme de-ale lor, precum Rosetta (1999) şi L'enfant (2005) - ambele premiate cu Palme d'Or. Pariul lor e mereu acelaşi: în prima fază (care e relativ uşoară), să arate cît de departe poate mearge o persoană cu iresponsabilitatea (tatăl din L'enfant, care îşi vinde nonşalant propriul copil) sau cu ferocitatea de animal concentrat pe supravieţuire (adolescenta din Rosetta, care încearcă să-şi distrugă singurul prieten numai ca să-i ia slujba); şi, în a doua fază (partea dificilă a pariului), să arate legea morală reafirmîndu-se în acea persoană. Sună ca o demonstraţie, dar ei nu sînt demonstrativi. Ar fi demonstrativi dacă s-ar concentra pe explicaţiile psihologice ale proceselor care se declanşează în personajele lor în faza a doua, dacă şi-ar da silinţa de a face căinţa lor plauzibilă în primul rînd din punct de vedere psihologic. Or (ca şi marele lor înaintaş, Robert Bresson), ei sugerează că esenţialul partidei se joacă la un nivel mai misterios decît cel al psihologiei.

De exemplu, momentul în care Rosetta îşi sună şeful şi-l anunţă, sec, că de mîine nu mai vine la slujba pe care a obţinut-o printr-o ticăloşie, este, după criteriile dramei psihologice convenţionale, un moment insuficient pregătit: e clar de mai înainte că în fata aceea fierbe ceva, dar ce şi cum şi de cînd şi de unde pînă unde - toate lucrurile pe care autorii de drame psihologice convenţionale ar încerca să le explice cît mai convingător - toate acele lucruri rămîn aici învăluite în mister. Spre deosebire de autorii de drame psihologice convenţionale, care pretind că ştiu cum se desfăşoară orice fenomen interior (şi care bineînţeles că nu-şi ştiu decît propriile explicaţii - interpretările proiectate de ei şi reflectate de actori după specificaţiile lor), fraţii Dardenne nu ştiu, ci cred: cred că undeva înlăuntrul omului, la un nivel inaccesibil unui ochi din afară, există o lege morală. Existenţa ei nu poate fi demonstrată. Filmele lor reuşesc pentru că nu se vor convingătoare ca demonstraţii, ci ca mistere. Acţiunile personajelor lor (spre deosebire de ale personajelor lui Bresson) pot fi citite şi psihologic, dar nu pînă la capăt, şi frumuseţea filmelor e în acele spaţii insuficient de citeţe. Arta Dobroshi e fenomenală în rolul Lornei tocmai pentru că nu are o faţă deosebit de expresivă: reflectă inteligenţă, reflectă calcul (aproape tot timpul), reflectă cîte o furtună sau cîte o însorire interioară de scurtă durată, dar tulburările interioare majore ajung cu greu la suprafaţă. Chiar de-aceea sînt credibile: o actriţă mai "expresivă", pe al cărei chip compasiunea sau isteria s-ar iscăli mai clar, n-ar face decît să ne demonstreze o interpretare impusă de autor, pe cînd ea ne demonstrează un mister. Putem accepta sau nu axioma legii morale, dar misterul rămîne mai acceptabil decît orice interpretare impusă. Nu există nimic coercitiv în stilul regizoral al fraţilor Dardenne, nimic subliniat sau pus în italice (cu excepţia ideii de bani: pe parcursul filmului există mai multe planuri-detaliu cu bani). Folosesc punctul final (tăietura de la sfîrşitul unei secvenţe) cu o fermitate neegalată de alţi autori şi mulţi regizori comerciali ar avea de ce să-i invidieze pentru a tehnica lor de a da informaţiile importante din viteză şi totodată încetul cu încetul. Sînt puţini maeştri ca ei.