S-a vorbit mult despre proiectul Romeo şi Julieta, musical pe scena Teatrului de Operetă "Ion Dacian" din Bucureşti. La casting au participat sute de persoane şi alegerea viitorilor interpreţi nu a fost uşoară. S-a lucrat apoi luni de zile susţinut, intens, cu o dorinţă fantastică de reuşită, cu preţul oricărui sacrificiu. S-a transpirat cu lacrimi de sînge. Realizatorii spectacolului - concepţia, regia, scenografia, decorurile, coregrafia, conducerea muzicală au venit din Ungaria. Se pare că, în linii mari, spectacolul cu acelaşi titlu de la Budapesta a fost refăcut pe scena de la Bucureşti. Şcoala maghiară de musical este vestită în întreaga lume. Prezenţa specialiştilor din ţara vecină a fost din start marele atu al acestei producţii. Pretenţiile lor au fost însă imense, atît în direcţia tehnicii de scenă, cît şi în cea a performanţei vocale şi actoriceşti. Zvonurile de culise răspîndeau îndoiala, regizorul refuza compromisul, românii erau la prima încercare de acest fel. Pe scena Naţionalului bucureştean, Chicago a fost o primă încercare reuşită de musical, dar cu o partitură de alt gen şi la scară mai mică. Romeo şi Julieta de la Operetă trebuie să fie adevăratul prim spectacol românesc de autentic musical rock de anvergură internaţională, spectacol de trupă cu tineri talentaţi şi ambiţioşi. Şi a fost!
Punctul forte al acestei premiere este, incontestabil, trupa de dansatori cîntăreţi. Coregrafa maghiară Duda Eva a reuşit, în cîteva luni, nu numai să adune un grup de un prim nivel valoric aproximativ egal - expresie şi frumuseţe corporală, tensiune lăuntrică, ritm şi muzicalitate - dar să şi antreneze dansatorii pînă la nivel de performanţă. Energia pe care aceşti tineri o degajă este motorul ce duce înainte întreg spectacolul într-un ritm din ce în ce mai accelerat.
Decorul (Gotz Béla) este cel de-al doilea plus al spectacolului - scene turnante, spaţii de joc supraetajate, schimbări spectaculoase de planuri de joc, lumini de adevărată superproducţie (light design - Somfai Péter) au fost de nenumărate ori aplaudate spontan şi au fost momente în care, furaţi de fantasticul destinat ochilor, am uitat că ne aflăm... la Bucureşti, în România! Aş îndrăzni să sper că, de acum încolo, datorită acestor performanţe, nici un spectacol de pe scena Teatrului de Operetă "Ion Dacian" nu va mai fi la fel, că nu mai există drum de întoarcere - mai ales că dotările tehnice ale scenei şi ale sălii, printre ele, desigur, şi luminile sînt un bun cîştigat. Da, aş îndrăzni să sper asta...
Regia lui Kero foloseşte din plin toate aceste accesorii, iar ceea ce ajunge la public este cu adevărat impresionant, ca spectacol. Personajele se mişcă (aparent) uşor, în timp ce scena le tremură permanent sub picioare, pericolele pîndesc la tot pasul, iar în spatele decorurilor complicate trebuie să fie - pentru manevre şi siguranţă - cel puţin la fel de mulţi maşinişti cîţi actori se află în faţă, în lumina reflectoarelor. Munca de echipă s-a desfăşurat impecabil. Încă un bun cîştigat!
Pentru că sînt convinsă că acest Romeo şi Julieta este un spectacol de grup, îmi este destul de greu să evidenţiez personaje şi să consemnez nume pe care să le laud sau să le critic. Efortul a fost şi este al tuturor şi succesul cert de public este şi va fi al tuturor. Mai sînt încă multe de făcut, căci, dacă am ridicat în slăvi trupa pentru momentele de dans, sînt mai puţin entuziasmată - cu cîteva excepţii, în fruntea cărora se plasează scena morţii lui Mercutio! - atunci cînd este vorba de joc actoricesc sau de interpretare vocală. Ceea ce specialiştii maghiari au reuşit să impună au fost principiile unui teatru musical cu totul special, liniile stilistice clare, felul în care actorul dansator şi cîntăreţ trebuie să se pregătească să intre în scena şi să realizeze - nu exagerez deloc! - performanţă sportivă cu zîmbetul pe buze.
Spectacolul cu musicalul Romeo şi Julieta de pe scena Operetei bucureştene ţine în echilibru balanţa plusurilor şi minusurilor. Printr-o muzică (Gérard Presgurvic) nu foarte inspirată, din care lipsesc, cred, liniile melodice capabile a deveni şlagăre, avantajul unui libret cu poveste bine cunoscută tuturor şi extrem de generoasă pentru scenă pierde destul de mult din consistenţă. Amestecul de voci tinere şi dezinhibate cu cele obişnuite cu manierismul spectacolelor clasice de operetă nu este întotdeauna fericit. AŞa cum neinspirat (aş îndrăzni să spun chiar stupid!) este finalul în care, conform viziunii regizorale, Romeo şi Julieta atîrnă legaţi într-o... spînzurătoare!
Încerc să uit toate aceste detalii şi să mă concentrez pe reuşită. În noua poziţie reuşesc să dau un bobîrnac puternic balanţei care apleacă în jos (greutate!) talgerul cu cele bune şi aruncă în sus (remediabil!) talgerul cu cele rele. Căci, dincolo de tot şi de toate, spectacolul Romeo şi Julieta este viu, tînăr, frumos, plin de energie, talent, inspiraţie, fantezie... Iată destule argumente pentru care ar trebui ca, la fiecare final, să ne ridicăm în picioare şi să ne înroşim palmele aplaudînd. Ceea ce am şi făcut, cu bucurie sinceră, în seara zilei de duminică, 3 mai 2009!
