Vorbim aici de Amintiri din Epoca de Aur, care a făcut deschiderea oficială a festivalului. Slavă Domnului, a fost o mare, mare excepţie de la regula de mai sus, fiindcă a plăcut şi masei, şi elitiştilor. De fapt a rămas fix în topul publicului, la TIFF, justificând entuziasmul uriaş de la Cannes. Filmul e scris şi produs de însuşi Cristian Mungiu. De altfel, şi regizat de Mungiu, împreună cu alţi patru regizori, adică Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru şi Constantin Popescu. Le-a ieşit un grupaj de şase filmuleţe, scurte şi la obiect.
Iar obiectul în cauză sunt anii '80, din care autorii de film au cules câteva poveşti de viaţă. "Legende" le zic ei, cu tot ce a dat mai pitoresc "Epoca de Aur", în materie de funcţionari puturoşi, activişti sârguincioşi, şoferi blazaţi sau miliţieni cu capsa pusă. Sunt şase poveşti "de pe vremuri", aruncate pe ecran în toată plinătatea lor autentică, cum bine şade unor scurtmetraje critice despre trecut, memorii colective şi istorii personale. Sau invers. (Sau mai bine vezi revista MAN.In.FEST, nr. 4/2007 - 1/2008, unde s-a scris fix despre tema asta.)
În fine. Primul scurtmetraj e Legenda activistului în inspecţie (r. Ioana Uricaru), după o legendă pe care o auzisem în familie, cu ani în urmă. Cică pe la Blaj ar fi fost toată tărăşenia, dar Mungiu a plasat-o undeva prin Regat. În orice caz, e românească cap-coadă, fiind povestea unei comune care se pregăteşte de zor pentru nu ştiu ce inspecţie. Aşa că dă-i cu şoimi, pionieri şi porumbei ai păcii, dă-i cu pâine, sare şi steaguri tricolore ("băi, să le puneţi cu albastru la băţ!"), dă-i cu tot ce e mai rural, tradiţional şi... penal. În câteva minute de film, satul devine un furnicar de roboţei cu capul plecat, ce improvizează la comandă un folclor caraghios de găselniţe. Ca în Vizita bătrânei doamne a lui Dürrenmatt sau Revizorul lui Gogol, totul alunecă într-un spectacol grotesc. Iar în sală se râde pe rupte, de la un cap la altul al poveştii, pentru că satira înaintează cu viteză şi înghite întreg satul, fără scăpare. Fii atent mai ales la remarcile tâmpe pe care le schimbă ţăranii, la suprapunerile rapide de acţiuni, cu salturi sigure între secvenţe, ca în schiţele caragialiene. Bine scris, spumos jucat, pe linia grotescă a descătuşării de mişcare şi culoare din filmele lui Pintilie, legenda povestită de Ioana Uricaru face o deschidere de umor triumfal pentru restul scurtmetrajelor.
Ar fi apoi Legenda fotografului oficial (r. Hanno Höfer), după o întâmplare din Casa Scânteii. În prim-plan e fotograful oficial al Scânteii, care trebuie să modifice "poza pozelor": pe prima pagină, alături de un lider capitalist, Ceauşescu apare fără pălărie pe cap. Ceea ce e inacceptabil; geniul carpatin nu se pleacă în faţa imperialiştilor... Şi e doar o jumate de oră până când ziarul intră în tipar... Hanno Höfer se descurcă de minune cu acest du-te - vino înnebunitor, în care teama că "nu iese bine treaba" scapă într-o teroare greu de suportat. Imaginile o iau la galop ca într-un thriller veritabil, cu opriri bruşte care îţi taie aerul. Dar râzi în hohote, cu toate că nu mai e umorul de poante burleşti din primul scurtmetraj. Aici contează comicul de caracter, ce scoate la iveală linguşeala nativă a "executantului român" de pretutindeni. Bilă albă şi pentru coloana muzicală, alcătuită din zgomotele unei maşini de scris (în genul muzicii teribil de antrenante din Atonement). A compus-o chiar Höfer.
Legenda şoferului de găini (r. Cristian Mungiu) aduce un caz dramatic. Adică mai nasol decât toate celelalte, fiindcă se lasă cu puşcărie. Protagonistul - un şofer de camion, ce transportă găini - găseşte o cale disperată de a fura statul, sub pretextul că i se strică maşina pe drumul de munte de lângă cabana Tohani. În realitate, şoferul (Vlad Ivanov) face bani frumoşi din vânzarea ouălelor, împărţind câştigul cu şefa cabanei. Cu care, de altfel, ar împărţi şi patul... Dar nu mai apucă; miliţia îl ia pe sus, scuturând lumea gri a acestui şofer pentru care soţia frigidă, frigiderul gol şi frica sunt tăişul unei tragedii lente, tăcute, aspre, naturaliste, marca Mungiu.
Urmează Legenda politrucului zelos (r. Răzvan Mărculescu), care este exact aşa cum sună. Un activist de partid, entuziast nevoie mare, îşi asumă sarcina de alfabetizare a satului Adâncata, pe parcursul unui an de zile. Zis şi făcut. Dar naivitatea lui, vecină cu prostia, îl împiedică să vadă ridicolul întregii poveşti. Un fel de Don Quijote dâmboviţean, comunistul nostru se luptă cu morile de vânt ale ştiinţei, pentru că mai nimeni nu vine la şcoală. Iar ăia care vin, sunt parcă de pe altă planetă. Nici curent electric n-au. Aşa că nu trece mult şi activistul o păţeşte rău de tot. Cu toate astea, farmecul scurtmetrajului vine nu atât din umorul păţaniei din final, ci din încrucişarea de remarci între politrucul la costum şi sătenii legaţi la cap cu treburi gospodăreşti. Vezi neapărat comicul de limbaj, deşi amestecul de grai ardelenesc cu cel oltenesc ciunteşte, din păcate, autenticitatea de ansamblu.
Legenda miliţianului lacom (r. Constantin Popescu). Poate cea mai aplaudată, mica legendă a lui Popescu a dat golul cel mare. Cazul s-a petrecut la bloc, unde un miliţian primeşte pe ascuns un porc. De Crăciun. Şi de tăiat, numai că porcul e cât se poate de viu. Urmează nervi şi certuri pe şoptite, palme după cap, înjurături printre dinţi. Tatăl ţipă la copil, copilul la mamă, mama la porc, iar porcul la toată lumea. Ca atare, familia îl omoară "pe silent", adică îl gazează cu butelia din dotare. În fine, povestea scapă într-o explozie de umor pitoresc, fără pierderi de timp şi de ritm. Ai senzaţia că se răstoarnă comedia peste tine şi că nici o ocazie de umor nu e ratată, de la scenariu la simplul joc actoricesc (Ion Sapdaru e miliţianul nervos, deci ţine-te bine). Comedia e completă şi se încarcă mai ales din situaţiile narative secundare, care articulează puternic povestea centrală.
Cu Legenda vânzătorului de aer (r. Cristi Mungiu), ciclul de episoade se încheie "serios". Aduce mai multă încruntare decât umor şi este o poveste ceva mai calmă, deşi impactul ei vine cot la cot cu celelalte. Avem încă un caz de furt, dus de data asta până în pânzele albe ale abilităţii hoţeşti. Trimişi, chipurile, de Ministerul Chimiei (?) să testeze impurităţile din aerul apartamentelor, El şi Ea încep o mică afacere cu sticlele în care recoltează preţioasa mostră. Apoi le vând. Şi le merge, păcălind miliţia şi trecând peste hopuri în stilul şarmant Bonnie şi Clyde, ca în filmele lor "de la video". De fapt, aşa de bine se descurcă pe seama aerului docil al românilor, care le deschid uşa, încât ai impresia că nimic nu e mai simplu decât să ceri sticle unui străin, ca mai apoi să le vinzi altui străin. Pe undeva, circuitul e absurd şi spune aproape totul despre tehnicile de supravieţuire, cultivate atât de divers şi şopârlesc de către români înainte de '89.
Privite de aproape, scurtmetrajele sunt "de râs", ca orice comedii de moravuri în care mereu se întâmplă ceva şi e o plăcere să arăţi cu degetul tipologii şi defecte. De departe, însă, legendele sunt amare şi compun o lume pe cât de reală, pe tot atât de insalubră, plină de aceleaşi boli sociale, indiferent de oameni. E un fel de lume aflată la buza prăpastiei şi ai zice că toate se petrec în 1989, când foamea şi lipsa generau pe bandă poveşti de genul ăsta. De aceea, în ciuda naraţiunii episodice, demersul lui Mungiu rămâne unitar, ca temă, şi exemplar, ca atitudine civică. Şi se înscrie în mişcarea general-artistică de deşteptare & demitizare, în raport cu efectele comunismului, aşa cum ne-au obişnuit titlurile ultimilor ani din teatru şi film Gândeşte-te doar la A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii sau la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, pelicule care, prin balcanismul lor exotic, au dat lovitura în Occident.