Vorbim aici de Amintiri din Epoca de Aur, care a făcut deschiderea oficială a festivalului. Slavă Domnului, a fost o mare, mare excepție de la regula de mai sus, fiindcă a plăcut și masei, și elitiștilor. De fapt a rămas fix în topul publicului, la TIFF, justificând entuziasmul uriaș de la Cannes. Filmul e scris și produs de însuși Cristian Mungiu. De altfel, și regizat de Mungiu, împreună cu alți patru regizori, adică Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru și Constantin Popescu. Le-a ieșit un grupaj de șase filmulețe, scurte și la obiect.
Iar obiectul în cauză sunt anii '80, din care autorii de film au cules câteva povești de viață. "Legende" le zic ei, cu tot ce a dat mai pitoresc "Epoca de Aur", în materie de funcționari puturoși, activiști sârguincioși, șoferi blazați sau milițieni cu capsa pusă. Sunt șase povești "de pe vremuri", aruncate pe ecran în toată plinătatea lor autentică, cum bine șade unor scurtmetraje critice despre trecut, memorii colective și istorii personale. Sau invers. (Sau mai bine vezi revista MAN.In.FEST, nr. 4/2007 - 1/2008, unde s-a scris fix despre tema asta.)
În fine. Primul scurtmetraj e Legenda activistului în inspecție (r. Ioana Uricaru), după o legendă pe care o auzisem în familie, cu ani în urmă. Cică pe la Blaj ar fi fost toată tărășenia, dar Mungiu a plasat-o undeva prin Regat. În orice caz, e românească cap-coadă, fiind povestea unei comune care se pregătește de zor pentru nu știu ce inspecție. Așa că dă-i cu șoimi, pionieri și porumbei ai păcii, dă-i cu pâine, sare și steaguri tricolore ("băi, să le puneți cu albastru la băț!"), dă-i cu tot ce e mai rural, tradițional și... penal. În câteva minute de film, satul devine un furnicar de roboței cu capul plecat, ce improvizează la comandă un folclor caraghios de găselnițe. Ca în Vizita bătrânei doamne a lui Dürrenmatt sau Revizorul lui Gogol, totul alunecă într-un spectacol grotesc. Iar în sală se râde pe rupte, de la un cap la altul al poveștii, pentru că satira înaintează cu viteză și înghite întreg satul, fără scăpare. Fii atent mai ales la remarcile tâmpe pe care le schimbă țăranii, la suprapunerile rapide de acțiuni, cu salturi sigure între secvențe, ca în schițele caragialiene. Bine scris, spumos jucat, pe linia grotescă a descătușării de mișcare și culoare din filmele lui Pintilie, legenda povestită de Ioana Uricaru face o deschidere de umor triumfal pentru restul scurtmetrajelor.
Ar fi apoi Legenda fotografului oficial (r. Hanno Höfer), după o întâmplare din Casa Scânteii. În prim-plan e fotograful oficial al Scânteii, care trebuie să modifice "poza pozelor": pe prima pagină, alături de un lider capitalist, Ceaușescu apare fără pălărie pe cap. Ceea ce e inacceptabil; geniul carpatin nu se pleacă în fața imperialiștilor... Și e doar o jumate de oră până când ziarul intră în tipar... Hanno Höfer se descurcă de minune cu acest du-te - vino înnebunitor, în care teama că "nu iese bine treaba" scapă într-o teroare greu de suportat. Imaginile o iau la galop ca într-un thriller veritabil, cu opriri bruște care îți taie aerul. Dar râzi în hohote, cu toate că nu mai e umorul de poante burlești din primul scurtmetraj. Aici contează comicul de caracter, ce scoate la iveală lingușeala nativă a "executantului român" de pretutindeni. Bilă albă și pentru coloana muzicală, alcătuită din zgomotele unei mașini de scris (în genul muzicii teribil de antrenante din Atonement). A compus-o chiar Höfer.
Legenda șoferului de găini (r. Cristian Mungiu) aduce un caz dramatic. Adică mai nasol decât toate celelalte, fiindcă se lasă cu pușcărie. Protagonistul - un șofer de camion, ce transportă găini - găsește o cale disperată de a fura statul, sub pretextul că i se strică mașina pe drumul de munte de lângă cabana Tohani. În realitate, șoferul (Vlad Ivanov) face bani frumoși din vânzarea ouălor, împărțind câștigul cu șefa cabanei. Cu care, de altfel, ar împărți și patul... Dar nu mai apucă; miliția îl ia pe sus, scuturând lumea gri a acestui șofer pentru care soția frigidă, frigiderul gol și frica sunt tăișul unei tragedii lente, tăcute, aspre, naturaliste, marca Mungiu.
Urmează Legenda politrucului zelos (r. Răzvan Mărculescu), care este exact așa cum sună. Un activist de partid, entuziast nevoie mare, își asumă sarcina de alfabetizare a satului Adâncata, pe parcursul unui an de zile. Zis și făcut. Dar naivitatea lui, vecină cu prostia, îl împiedică să vadă ridicolul întregii povești. Un fel de Don Quijote dâmbovițean, comunistul nostru se luptă cu morile de vânt ale științei, pentru că mai nimeni nu vine la școală. Iar ăia care vin, sunt parcă de pe altă planetă. Nici curent electric n-au. Așa că nu trece mult și activistul o pățește rău de tot. Cu toate astea, farmecul scurtmetrajului vine nu atât din umorul pățaniei din final, ci din încrucișarea de remarci între politrucul la costum și sătenii legați la cap cu treburi gospodărești. Vezi neapărat comicul de limbaj, deși amestecul de grai ardelenesc cu cel oltenesc ciuntește, din păcate, autenticitatea de ansamblu.
Legenda milițianului lacom (r. Constantin Popescu). Poate cea mai aplaudată, mica legendă a lui Popescu a dat golul cel mare. Cazul s-a petrecut la bloc, unde un milițian primește pe ascuns un porc. De Crăciun. Și de tăiat, numai că porcul e cât se poate de viu. Urmează nervi și certuri pe șoptite, palme după cap, înjurături printre dinți. Tatăl țipă la copil, copilul la mamă, mama la porc, iar porcul la toată lumea. Ca atare, familia îl omoară "pe silent", adică îl gazează cu butelia din dotare. În fine, povestea scapă într-o explozie de umor pitoresc, fără pierderi de timp și de ritm. Ai senzația că se răstoarnă comedia peste tine și că nici o ocazie de umor nu e ratată, de la scenariu la simplul joc actoricesc (Ion Sapdaru e milițianul nervos, deci ține-te bine). Comedia e completă și se încarcă mai ales din situațiile narative secundare, care articulează puternic povestea centrală.
Cu Legenda vânzătorului de aer (r. Cristi Mungiu), ciclul de episoade se încheie "serios". Aduce mai multă încruntare decât umor și este o poveste ceva mai calmă, deși impactul ei vine cot la cot cu celelalte. Avem încă un caz de furt, dus de data asta până în pânzele albe ale abilității hoțești. Trimiși, chipurile, de Ministerul Chimiei (?) să testeze impuritățile din aerul apartamentelor, El și Ea încep o mică afacere cu sticlele în care recoltează prețioasa mostră. Apoi le vând. Și le merge, păcălind miliția și trecând peste hopuri în stilul șarmant Bonnie și Clyde, ca în filmele lor "de la video". De fapt, așa de bine se descurcă pe seama aerului docil al românilor, care le deschid ușa, încât ai impresia că nimic nu e mai simplu decât să ceri sticle unui străin, ca mai apoi să le vinzi altui străin. Pe undeva, circuitul e absurd și spune aproape totul despre tehnicile de supraviețuire, cultivate atât de divers și șopârlesc de către români înainte de '89.
Privite de aproape, scurtmetrajele sunt "de râs", ca orice comedii de moravuri în care mereu se întâmplă ceva și e o plăcere să arăți cu degetul tipologii și defecte. De departe, însă, legendele sunt amare și compun o lume pe cât de reală, pe tot atât de insalubră, plină de aceleași boli sociale, indiferent de oameni. E un fel de lume aflată la buza prăpastiei și ai zice că toate se petrec în 1989, când foamea și lipsa generau pe bandă povești de genul ăsta. De aceea, în ciuda narațiunii episodice, demersul lui Mungiu rămâne unitar, ca temă, și exemplar, ca atitudine civică. Și se înscrie în mișcarea general-artistică de deșteptare & demitizare, în raport cu efectele comunismului, așa cum ne-au obișnuit titlurile ultimilor ani din teatru și film Gândește-te doar la A fost sau n-a fost?, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii sau la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pelicule care, prin balcanismul lor exotic, au dat lovitura în Occident.