Peca Ştefan: Titlul proiectului îi aparţine Anei Mărgineanu. Aşa că intenţia acestui proiect este nu de a satiriza, ci de a spune poveşti din locuri reale din România, cu bunele şi relele lor. Pînă acum, am spus poveşti despre Bucureşti şi Tîrgovişte, două oraşe în care am trăit. Am avut ocazia să călătoresc destul de mult în ţară, dar niciodată să stau şi să descopăr cu adevărat - dincolo de nişte concluzii care ar putea fi foarte uşor stereotipuri - ce se ascunde în "sufletul" - acoperit de arhitectură, accente şi semne exterioare - al oraşelor prin care am trecut.
Cred că în asta constă şi partea cea mai frumoasă a acestui proiect - o încercare de transpunere dramatică a spiritului unui oraş, în epoca pe care o trăim. Poveştile, oamenii, atmosfera, problemele şi nevoile, speranţele sînt, toate, un excelent material dramatic. Şi a afla lucrurile astea, a vorbi cu cît mai mulţi oameni şi a observa cu un ochi concentrat ce se întîmplă lîngă tine şi cu tine în acest context este o experienţă prin care creşti, artistic şi cognitiv. Afli cum se raportează oamenii din oraşul respectiv la comunitatea lor şi la restul ţării. Afli cum te raportezi tu la locuitorii unei alte comunităţi din România. Iar din punctul de vedere al dramaturgului, ce poate fi mai bun decît o nouă provocare în fiecare oraş - cum să creezi nu numai o poveste, care să spună ceva relevant despre locul respectiv, dar şi să foloseşti "spiritul" locului în construcţia structurii dramatice, ceea ce-ţi oferă o ocazie excelentă de a evolua profesional şi de a atinge zone noi. (Asta în condiţii de eficienţă maximă, pentru că perioada de pregătire şi de scriere a unei piese din acest proiect este de aproximativ două luni.)
Nu în ultimul rînd, am ocazia să lucrez cu un regizor extrem de talentat, care îmi cere să fiu cît mai bun, şi implicat în repetiţii, unde pot să verific ce merge şi ce nu împreună cu actorii, ca să obţinem cea mai bună variantă de text pentru spectacol.
Din cauza asta, cred că Despre România, numai de bine este o ocazie de a învăţa şi de a redescoperi/redefini - pentru noi, creatorii, dar şi pentru public - ce se întîmplă în România de azi. Puse una lîngă alta, aceste piese ar putea să ofere o imagine foarte interesantă a ţării.
Ana Mărgineanu: Ideea de pornire este simplă: regizorul de teatru (subsemnata) şi dramaturgul (Peca Ştefan) se duc într-un oraş din ţară (de preferinţă, unul pe care să nu-l cunoască prea bine) şi, timp de două săptămîni, încearcă să afle tot ce se poate afla despre el. Citesc ziarele locale, se plimbă pe străzile principale şi pe cele periferice, vizitează fiecare cartier şi, mai ales, caută să vorbească cu cît mai multă lume, de la primar, poliţie şi asistenţi sociali, personalităţi locale pînă la cetăţenii obişnuiţi. Acest proces de cercetare nu are neapărat o reţetă, informaţia trebuie să vină de la toate nivelele - "care este cel mai popular supermarket" poate să spună la fel de multe lucruri despre oraş ca şi cea mai veche legendă sau cel mai recent conflict dintre capii oraşului.
Nu cred că poţi ajunge în două săptămîni la o cunoaştere profundă, dar cred că poţi ajunge la o foarte puternică primă impresie. Această puternică primă impresie constituie baza viitorului spectacol. Este important de precizat că miza finală nu este un spectacol-documentar, ci unul inspirat de oraşul respectiv.
Deşi poveştile, atmosfera, problemele din spectacol caută să le reflecte cît mai bine pe cele reale, ele sînt interpretate, rezultatul fiind un produs fictiv. Iar miza finală este ca oamenii să se regăsească în spectacol, cu poveştile şi problemele lor, dar să poată, în acelaşi timp, să se detaşeze de ele şi să-şi vadă propriul oraş din altă perspectivă.
În momentul în care apar trei sau poate cinci asemenea spectacole, cred că ele pot oferi o perspectivă asupra României, un portret-puzzle, compus din fragmente.
Titlul este o reacţie la puritanismul nostru cultural, mai ales în ceea ce priveşte exportul: de graniţă trebuie să treacă doar lucrurile "frumoase", precum baladele şi Eminescu, ca şi cum ţara asta ar fi moartă demult şi, ca urmare, ar trebui să o "vorbim numai de bine". Eu cred că România e o ţară vie şi are extrem de multe lucruri de oferit, ar trebui tratată ca atare.
M.J.: Ce cauţi să descoperi într-un oraş nou şi care e, după tine, specificul, ca atmosferă a comunităţii, al oraşului Piatra Neamţ, în comparaţie cu Baia Mare?
P.Ş.: În Piatra Neamţ, prima impresie a fost legată de felul în care oamenii se raportează la oraş - cu o mîndrie locală comparabilă cu cea a timişorenilor. Dar această mîndrie (în ciuda faptului că, de exemplu, rata şomajului este mare şi oraşul este acum izolat de marile rute comerciale) e legată într-un mod organic de spiritualitate - oraşul nu este "frumos" doar din cauza munţilor care-l înconjoară, ci pentru că în munţi şi în mănăstiri sălăşluieşte o energie superioară, aproape miraculoasă, de provenienţă divină, care populează oamenii. Într-un fel sau altul, pietrenii simt că aparţin unui loc special, în care se simt bine, pur şi simplu - şi asta a reieşit, în diferite moduri, din majoritatea discuţiilor pe care le-am avut în perioada de documentare.
Şi aici există un paradox - un oraş care a fost un tîrg (la un moment dat, cu populaţie predominant evreiască), un loc de schimb comercial, teluric - resimţit însă ca diafan, serafic, spiritual-ortodox. De aici şi ideea coabitării miraculosului cu cotidianul - cele cinci minute miraculoase din Piatra. În piesă, miraculosul se împleteşte cu cîteva probleme specifice şi foarte reale, cum ar fi apariţia unei noi profesii, care are în Piatra proporţii relevante (cea de asistent maternal), sau aceea a cuplului tradiţional dizolvat din cauza plecării la muncă, în străinătate, a unuia dintre soţi.
Ca şi la Baia Mare, toate personajele şi poveştile din piesă se trag dintr-o mixtură de observaţii personale de-ale mele şi de-ale Anei, din perioada de documentare şi predocumentare, poveşti auzite sau citite, pietreni întîlniţi, locuri din oraş vizitate. Sper ca pentru pietreni spectacolul şi piesa să ofere o experienţă teatrală în care să se recunoască, prin alţi ochi.
A.M.: Nu ştiu niciodată ce caut să descopăr într-un oraş nou, şi asta cred că face parte din frumuseţea jocului. Uneori, trec trei, patru zile şi am sentimentul că nu am găsit nimic special şi intru în panică. Dar apoi acel "ceva" apare, fie că e o poveste spusă de un locuitor, un caz al poliţiei sau o situaţie socială sau, pur şi simplu, o atmosferă aparte.
Baia Mare a oferit din start un subiect şocant: poluarea, şi totul a plecat de acolo. În Piatra a fost un pic mai dificil, pentru că nu era la prima vedere nimic ieşit din comun. După cîteva zile, am realizat însă ceva interesant şi unic: e singurul oraş în care am fost pînă acum, de care locuitorii sînt mîndri (în afară de New York).
Fiecare om pe care-l intervievam spunea că oraşul e "frumos", "special", "binecuvîntat de Dumnezeu", "o oază", "perla Moldovei", "Grădina Maicii Domnului" etc. Asta ne-a condus spre ideea de a face un spectacol "cu miracole".
M.J.: Ce-mi poţi spune despre stilistica spectacolelor? Deşi se bazează pe documentare directă, lucrezi într-un registru antirealist, utilizînd elemente de muzical în spectacole de teatru dramatic.
A.M.: Cred că să pui o oglindă în faţa oamenilor nu mai e de ajuns. Miza, cînd ţi se face un portret, nu este să ai la final o fotografie (deja ştii cum arăţi), ci să te vezi cu ochii altcuiva.