Cel mai proaspăt spectacol semnat de Peca Ştefan (text) şi Ana Mărgineanu (regie) - 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, premiera pe 10 mai 2009- face parte dintr-o întreprindere complexă a celor doi: de ceva vreme, dramaturgul şi regizoarea sînt implicaţi într-un proiect pe termen lung, în care o documentare de cîteva săptămîni, într-o comunitate urbană mică, se materializează într-un material dramatic - ficţional, dar inspirat din realitatea emoţională a oraşului -, pus apoi în scenă cu actori locali, la teatrul local.
Primul - dacă excludem Bucharest Calling - dintre aceste spectacole a fost Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, construit în jurul combinatului de exploatare a aurului şi al problemelor de poluare din capitala Maramureşului. În 5 minute miraculoase..., elementul-pretext central e istoria unui elixir-minune de tinereţe (fără bătrîneţe), firma producătoare trimiţînd vag la Plantavorel (fabricantul nemţean de produse naturiste). Trei poveşti se intersectează, sub umbrela unificatoare (şi metateatrală) a promourilor pentru "Forever Young": cea a profesorului de literatură universală Poenaru (Tudor Tăbăcaru), pe care nevasta, plecată la muncă în Italia, îl anunţă că-l părăseşte, cea a cuplului Vlad (muzician, jucat de Cezar Antal) - Ramona (agentă de vînzări pentru elixirul magic, Ecaterina Hâţu), dornici să devină asistenţi maternali, teoretic pentru bani, şi cea a Dianei (Andrea Gavriliu) şi a mamei sale (Nora Covali), bigotă şi încă în doliu după un soţ mort cu opt ani în urmă.
Dacă la Baia Mare textul se inspira fundamental dintr-un corpus consistent de legende urbane (legate de fascinaţia seculară a aurului şi mergînd, în timp, pînă la primele mine aurifere), la Piatra Neamţ e vorba despre vizitarea unui cotidian social (migraţia forţei de muncă, ambiguitatea serviciilor de protecţie a copilului, conflictul de generaţie în jurul problemelor religioase), despre infuzia supratematică a basmului cu bătrîna pustnică, inventatoare a unei poţiuni magice, a cărei formulă urmaşii au tot căutat-o în van, fiind destul de soft.
Spectacolul însuşi e structurat în trei părţi, întrerupte de momente publicitare conotate a avea loc în debutul unor reprezentaţii teatrale ("maeştrii de ceremonie" fiind Dragoş Ionescu - în acelaşi timp, doctorul, tatăl şantajist al copilei luate în grijă de Vlad şi Ramona, Gabi, dealerul de marihuana cu alură de Bob Marley - şi Isabela Neamţu - în alte roluri episodice, chelneriţa, asistenta socială, baba exorcistă şi vocile din off), iar decorul central deschide o perspectivă frontală asupra a trei interioare - bucătăria lui Poenaru, camera de zi a lui Vlad şi a Ramonei, intrarea/bucătăria din apartamentul Dianei şi al Mamei.
Fiecare dintre personaje e însoţit de o trenă de miracole - ambigue, metaforice ori clar înscenate: Poenaru îşi aude propriile remuşcări sau alcoolul vorbeşte în el cînd voci încep să anime aluatul de plăcinte şi hainele din dulap? Faptul că te poţi ataşa de copilul luat în grijă (de fapt, e o fată, Felicia), găsindu-ţi în el, cu el, inspiraţia în muzică e sau nu un miracol? Poţi produce efectul de miracol punîndu-ţi fostul profesor să se dea, la telefon, drept soţul mort al mamei? Într-o lume tîrşîit ordinară, nefericită, incapabilă să trăiască de-adevăratelea, ideea spectacolului de la Piatra Neamţ e cît se poate de simplă: miracolele stau în fiecare dintre noi.
Trebuie să-mi mărturisesc însă dezamăgirea copilărească - trucurile din spectacolul Anei Mărgineanu nu m-au convins, n-au convins, mai exact, copilul din mine, gata să uite tot ce ştie în materie de tehnică teatrală în favoarea secundei de surpriză şi mirare. Nu faptul că ştiu că zidul elastic devine imediat solid, datorită unui perete mobil, care dublează structura elastică, mi-a dăunat, ci vizibila aşteptare a actriţei ca maşiniştii din spatele decorului să tragă la loc placajul. Fiindcă totul, cînd e vorba despre miracole, ţine de atmosferă.
Îmi aduc aminte, pe de o parte, de cel mai recent spectacol cu elemente de magie/iluzionism pe care l-am văzut - Uriaşii munţilor al lui Purcărete -, în care fiecare nou giumbuşluc te lua prin surprindere, iar întrebarea "cum a făcut asta?" persista chiar şi în mintea celor mai cinici dintre specialiştii în lumină neagră. Pe de altă parte, ţin minte şi un spectacol de la New York (de la PS122), în care chiar despre iluzionişti era vorba, iar întreaga scenă a unei "trageri în ţeapă" era subminată, la limita hilarului, de realismul abordării ei.
Cred că asta le dăunează şi miracolelor din producţia de la Piatra Neamţ - faptul că sînt mult prea pămîntene; faptul că minimalismul teatral/vizual şi magia nu fac întotdeauna casă bună, iar miraculosul e, înainte de toate, o ieşire din ordinar, din cotidian. Sau, poate, oi fi avînd eu aşteptări greşite de la miracolele contemporane?
În 5 minute miraculoase..., sînt cîteva scene excelente, pe nedrept sabotate de o anume particularitate de construcţie regizorală: scena (principală) se desfăşoară în paralel cu o acţiune minoră în altul dintre cele trei spaţii coexistente de joc - de pildă, halucinaţia postmarihuana a Mamei (în care covorul levitează, pereţii capătă consistenţe fluide etc.) şi tentativele repetate ale Ramonei (Ecaterina Hâţu) de a porni-opri aspiratorul -, care acţionează, sîcîitor, ca un factor perturbator, "furînd" atenţia de la momentul central. (Există şi cîteva incongruenţe, ţinînd de dramaturgia spectacolului: faptul că asistenta socială e îmbrăcată la fel, în toate apariţiile ei, se justifică prin faptul că Isabela Neamţu joacă mai multe personaje, dar că agenta de vînzări se duce în fiecare dimineaţă la serviciu, în acelaşi costum, e uşor neverosimil, trimiţînd, mai degrabă, la ideea eronată a unei singure zile.) Mama e ea însăşi un personaj complex, cu obsesii religioase la limita patologicului, dar ascunzînd suferinţe niciodată mărturisite, iar Nora Covali, fără să facă, în adevăratul sens al cuvîntului, compoziţie, dă conturul acestei femei nici tinere, nici bătrîne (care vrea să-şi cuminţească fiica inclusiv prin exorcizare şi care e capabilă totuşi, chiar tîrziu, de transformare), într-o cheie sobră, neducînd în şarjă ori derizoriu, dar nici marcînd total accentele. E o problemă generală de ritm al spectacolului care, pe lîngă faptul că face insesizabil emoţional finalul, pune surdină condiţiei personajelor, în totalitatea lor.
Dragoş Ionescu are o apariţie de mare graţie, în postura dealerului cu aer jamaican - toate intervenţiile episodice, de altfel (ale lui şi ale Isabelei Neamţu), au savoarea unor miniaturi interpretative. Puţine montări au parte de distribuţii atît de unitar-consonante, siguranţa şi coerenţa interpreţilor sunt remarcabile, mai ales în solicitantele condiţii tehnice ale producţiei (iar Cezar Antal şi Andrea Gavriliu, care n-au a se bate şi cu asta, sînt foarte bine). Probabil că după mai multe reprezentaţii, cînd o anume rutină şi încredere se vor instala, se va evapora şi uşoara impresie, pe ici, pe colo, a unor actori care supraveghează stresaţi, ca viitorii taţi, pe holurile spitalelor, buna funcţionare a scenografiei.
Poate din cauza proximităţii publicului aşezat pe gradene (dar şi spectacolul de la Baia Mare se juca în aceleaşi condiţii), în montarea de la Piatra Neamţ nu există un sistem de amplificare a vocii actorilor pe momentele de muzical. (În sfîrşit, zic eu, bucurîndu-mă, iată că li se cer şi actorilor români, Anei Mărgineanu, precum şi lui Radu Afrim, abilităţi mai complexe decît cele strict dramatice.) Iar pentru că ei nu au nici obişnuinţa cîntatului pe scenă, cu lipsa necesară de inhibiţie, nici vocile perfect potrivite pe fiecare partitură (sau invers, partiturile pe voce), absenţa amplificării şi cea a unui supradecor sonor nu-i ajută prea mult nici pe interpreţi, nici spectacolul, dîndu-le tuturor un neaşteptat aer amatoristic.
Spre deosebire de viaţa de zi cu zi, în teatru e mult mai uşor de făcut miracole: toată lumea e acolo, în sală, ca să creadă... Singura condiţie e să nu le complici prea mult şi să pariezi, mereu, pe farmecele copilăriei. O bancnotă scoasă de sub urechea celuilalt are aceeaşi valoare magică precum spuma ţîşnind în tot decorul prin gaura ascunsă de o farfurie (roşie)...
Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ
5 minute miraculoase în Piatra Neamţ de Peca Ştefan
Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Ioan Murariu
Grafica: Jonathan Wise
Editare imagine/video: Alexandru Boicu
Aranjament muzical: Cezar Antal
Mişcare scenică: Andrea Gavriliu
Cu: Cezar Antal, Nora Covali, Andrea Gavriliu, Ecaterina Hâţu, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu, Tudor Tăbăcaru, Teodora Andreea Răucă