Pedro Almodovar spune: “Îmi imaginez sălile de cinema ca pe un loc de întâlnire al asasinilor şi singuraticilor”. Cannes-ul ar trebui atunci ca pe perioada festivalului să devină un loc foarte dubios, unde poţi fi înjunghiat pe la spate de tot felul de ciudaţi, de solitari care se încarcă emoţional în sală şi se descarcă în stradă. În orice caz, cei aproximativ 4000 de jurnalişti au datorită meseriei obligaţia de a fi “singuratici” şi “asasini”. Dacă taie pe cineva, o fac în scris, la sala bine luminată de la etajul 1 al Palatului Festivalului, privind din când în când spre un cer noros şi sumbru.
Sumbru şi primul film prezentat aici la Cannes în deschiderea celei de-a 57-a ediţii. La mala educacion de Pedro Almodovar a fost prezentat în afara competiţiei. Despre el, Almodovar spune că nu e un film autobiografic, deşi eroii au urmat o şcoală catolică. Spaniolul, în culorile lui tari cu care ne-a cucerit, spune că nu atacă Biserica Catolică şi că nu vrea răzbunare. Greu de crezut când introduce un personaj fictiv, un preot pedofil şi homosexual care abuză de un elev de-al său şi îl condamnă pentru tot restul vieţii. De fapt, Almodovar pare să despartă apele în sensul că în film cei buni par să fie homosexuali, iar cei răi pedofili.
Cel mai frumos lucru în acest film, care mi s-a părut sub ce mă aşteptam, a fost măiestria cu care Almodovar din nou elaborează un scenariu care clocoteşte de evenimente şi de destine încrucişate. Cineastul foloseşte o expresie pentru a explica stilistica filmului - jocul de oglinzi. Asta înseamnă că filmul adăposteşte scenariul unui alt film (care devine la un moment dat acelaşi film), film care se şi toarnă înlăuntrul aceleiaşi acolade. Dacă nu reuşeşti să-ţi prinzi urechile între oglinzi, poţi descoperi, dincolo de plăcerea senzorială a stilisticii, desfăşurarea unei poveşti coerente şi deloc complicate. Un copil abuzat de preot în şcoală, despărţit de băiatul pe care-l iubea, ajunge peste ani travestit, junkie, se sinucide nu înainte de a scrie un scenariu şi de a-l şantaja pe preot. Fratele lui - fratele cel “bun”, cel care vrea să se facă actor - e sedus la rândul lui de preot, mai degrabă el îl seduce pentru că şi el are nevoie de bani, la fel cum, câţiva ani mai târziu, se lasă sedus de un regizor (care e iubitul din copilărie al fratelui) pentru a obţine un rol. Ar putea fi interpretat felul în care Almodovar vorbeşte despre actori, dar sunt convinsă că e fără răutate, cu o anume duioşie şi admiraţie. Actorii pot îndura oricâte pentru a juca, chiar să o încaseze pe la spate, cum textual o arată Almodovar. Cum spune regizorul din film, “nimic nu mă excită mai puţin decât un actor şomer”. (Apropo, tratativele cu “intermitenţii” care ameninţau să boicoteze festivalul se pare că dau roade, aşadar...)
Dacă treci cu vederea momentele în care acţiunea stagnează şi în care chiar te poţi întreba la ce bun să mai stai, rămâi cu câteva imagini de o frumuseţe tristă, clară, ca după ploaie, rămâi cu o anumită delectare de a fi urmărit desfăşurarea unui stil impecabil. Cu ce nu rămâi sigur e nodul în gât, o urmă de lacrimă în ochi ş.a.m.d. Adică ceea ce ne ţinea legaţi de Almodovar. Nu găseşti în La mala educacion acel kitsch- telenovelă lucios, puţin mizerabil, dar plin de emoţie.
Ca să închei cum am început, cu asasinii şi ciudaţii, voi spune că e pe undeva şi normal să fie aşa, din moment ce preşedintele juriului este Quentin Tarantino, cel care în toate interviurile pe care le-am citit aici declara că poziţia lui îl bucură doar pentru că poate vedea filme în neştire.
Deplasare efectuată cu sprijinul S.C. ASIGURAREAROMÂNEASCå - ASIROMS.A.