Un mare festival de film cum e cel de la Cannes dă seama nu numai de “starea lumii“, aşa cum cu prisosinţă a făcut-o prin Fahrenheit 9/11 de Michael Moore şi prin reacţiile provocate de acesta, ci şi de starea unei arte tot mai la îndemâna influenţelor exterioare. Declarat apolitic, Quentin Tarantino, care spunea sus şi tare că nu-l impresionează în nici un fel solfegiile intermitenţilor, se învârte însă în Kill Bill Vol. 2 doar în interiorul bulei colorate a cinematografului. Filmul lui împrumută şi omagiază, ca şi volumul 1, Kill Bill Volume 1, stiluri şi curente ale celei de-a şaptea arte. Tarantino parodiază cu drag, face un fel de dicţionar subiectiv, citează cu entuziasm. Uma Thurman mărturiseşte singură că s-a inspirat pentru rolul ei din jocul lui Clint Eastwood. Partenerul ei, David Carrandine, defineşte volumul ca pe un “love-story în manieră kung-fu, western spaghetti şi film cu samurai“.
Alţi cineaşti se citează pe sine. Kusturica nu îl poate imita decât pe Kusturica şi acest lucru poate fi enervant pentru unii şi extraordinar pentru alţii. Că zboară un pat prin aer sau un balon sau o eşarfă - emoţia e egală. Acelaşi lucru şi pentru filmul lui Wong Kar-Wai, 2046, atât de strâns legat de precedentul In the mood for love prin atmosfera hipnotică, pur cinematografică în tot ce are cinematograful mai magic, atmosferă care te face să nu dai prea multă atenţie logicii dramaturgice. Pentru Stephen Hopkins, realitatea există în mintea eroului. Pentru a face biografia actorului Peter Sellers (în The Life and Death of Peter Sellers), fără să urmeze schema genului, pentru a surprinde cât mai bine geografia interioară a eroului său, Hopkins recurge la o găselniţă nemaipomenită. Îl pune din când în când pe excelentul Geoffrey Rush, interpretul lui Sellers, să se deghizeze în diversele personaje cu care Sellers are de-a face - mama, tatăl, ghicitorul în tarot. Deloc ieftin, procedeul ne face să vedem că actorul de comedie Sellers nu numai că putea să intre sub haina oricărui personaj, dar că asta venea dintr-o inconsistenţă şi dintr-o fragilitate interioară. Aceeaşi fragilitate care îl face să distrugă maşinuţele fiului său pentru că acesta îi zgâriase maşina. Onestitatea în relaţia cu subiectul nu face decât să ajute acest film biografic şi nu îl lasă nici o clipă să alunece pe calea elogiului găunos. Se ştie, ca regulă, că marii comici sunt persoanele cele mai triste din lume.
Terry Zwigoff rezolvă problemele cu prezentul într-un mod categoric. Mai precis, ne loveşte în ce avem mai sfânt: mitul lui Moş Crăciun. În Bad Santa, Billy Bob Thornton e un Moş Crăciun neras, alcoolic şi mizantrop, căruia i se rupe de toată lumea, mai ales de copii. În fiecare sezon, împreună cu piticul lui prieten deghizat în elf, se angajează la un magazin universal unde ţine în scârbă copii mici pe genunchi şi îi întreabă ce cadouri vor. Scopul acestui mare compromis e că Moş Crăciun şi elful dau o mare spargere, după care schimbă oraşul. Oricât de mult l-ai iubi pe Moş Crăciun, nu poţi să te enervezi când acesta îşi găseşte o parteneră de sex în persoana unei chelneriţe cam perverse. De mică dorea să se iubească cu Moş Crăciun. “Fuck me, Santa!”, strigă ea în culmea orgasmului.
Despre o altă variantă de perversiune vorbeşte argentinianca Lucrecia Martel, în Niña Santa, unde o copilă se hotărăşte să-l salveze de la păcat pe un bărbat care îşi frecase sexul de ea în mulţime. Însă copila e fascinată nu numai de noţiunea de salvare, cât mai ales de cea de păcat. Amestecându-le pe amândouă până la identificare, tânăra cineastă (al cărei film e produs de Pedro Almodóvar) ne livrează un film ciudăţel, în care binele şi răul sunt greu separabile.
În Comme une image de Agnès Jaoui, tot o tânără copilă e în centrul atenţiei. Atenţiei autoarei, pentru că restul personajelor n-o bagă în seamă. Lolita e, în ciuda numelui, o fată grăsuţă, care merge legănat şi care urmează cursuri de muzică. Pentru că e fiica unui scriitor celebru, profesoara o remarcă, soţul ei fiind un scriitor nebăgat în seamă. Într-o lume în care cel mai mult contează să te susţină cineva, Lolita nu-şi prea găseşte locul. Tatăl ei n-are timp, mama vitregă tânără nu găseşte limbajul cuvenit ca să lege un dialog, băieţii îi fac curte numai pentru că au interes. Agnès Jaoui şi Jean-Pierre Bacri au primit Premiul pentru scenariu, pe drept, pentru această radiografie intimistă a relaţiilor sociale de astăzi, în care contează să te ştii impune. Să ai gura mare - dacă eşti bărbat (aşa cum face personajul lui Bacri când îl pune la punct dintr-o frază pe taximetristul obraznic) sau să fii frumoasă şi suplă - dacă eşti femeie. Critica la adresa stereotipiilor moderne e totuşi discretă, dar nu invizibilă.
Vecinătatea personajelor de pe soclu, a celor care au puterea - vecinătate prilejuită de marile festivaluri, cum e cel de la Cannes -, îţi dă posibilitatea să încerci să cauţi omul adevărat în spatele imaginii. Pe când stăteam înghesuindu-mă cu fotografi şi cameramani ca să văd juriul intrând la conferinţa de presă, un amănunt mi-a atras atenţia. Până să intre în clădire şi să dea cu ochii de noi, membrii juriului erau normali, discutau, râdeau. Cum ne-au văzut (nu se aşteptau), fiecare a reacţionat în felul lui. Tilda Swinton a rămas normală, Emmanuelle Béart a trecut la expresia de căprioară rănită, Kathleen Turner a fost cea mai simpatică. O dată ce a făcut pasul înăuntru, s-a cabrat, a împins cumva capul înainte şi fundul în spate şi automat i-a apărut pe faţă un zâmbet extrem de profesional şi de fals.