Selecţionerii au avut dreptate. Tare amestecată e lista filmelor. Brad Pitt a debarcat pentru întâiaşi dată pe Croazetă în calitate de armăsar troian al superproducţiei Troia, semnată Wolfgang Petersen, film în care joacă alături de Peter O’Toole şi Julie Christie, dar şi de Orlando Bloom. Mai rotunjor la faţă, tuns periuţă, dar serios şi puţin speriat că se află la cel mai mare festival din lume, starul american pare un băiat la locul lui, cuminte. Fireşte că un ziarist grec i-a semnalat că, precum Ahile pe care-l joacă, e însurat cu o grecoaică (şi ea, Jennifer Aniston, e acum la Cannes). Starul a virat-o pe glumă, spunând că aceasta chiar i-a cerut să vină acasă cu costumul de pe platou, dar că el nu înţelege de ce. Mulţimea de fani a părut să înţeleagă, însă Brad Pitt a adunat până acum cei mai mulţi gură-cască în faţa covorului roşu, dar şi ziarişti la conferinţa de presă.
A doua zi, însă, la proiecţia lui La vie est un miracle de Emir Kusturica (în competiţia oficială), proiecţie de presă programată pentru 8,30 dimineaţa, a început să se vină înainte de 8. Din sala, plină ochi, nu s-a ieşit. Dacă îl iubeşti necondiţionat pe Kusturica, accepţi acest film la fel ca (pe) celelalte, cu pisici, găini, gâşte, cai, un măgar îndrăgostit care se propteşte pe linii ca să-l calce trenul şi să scape de durere, cu muzica celor de la No Smoking, cu o cale ferată care ar trebui să lege Bosnia de Serbia până când izbucneşte, ei bine, războiul, cu o nebunie vie care apare de la bun început şi pe urmă face poc din când în când, ca o beşică ce se sparge (şi pe toţi eroii îi apucă isteriile). Kusturica însă spune că a vrut un film shakespearian, de genul "lumea e o scenă", dar şi "Bosnia e o scenă", un film care să dezumfle şi teoriile false promovate de televiziunile străine, dar care să fie şi un film despre dragoste şi speranţă, în stilul propriu.
Există, într-adevăr, secvenţe memorabile, pe care le inhalezi chiar dacă pari să ştii până la saţietate mecanismul realismului magic folosit de Kusturica. Există însă şi "burţi", momente goale ori redundante, dar senzaţia generală e una vie. Filmul răspândeşte o poftă de viaţă, încât poţi parafraza titlul şi spune "Filmul e viaţă". Deci, chiar dacă cunoşti pasiunea zoofilă a lui Kusturica, tot adori pisica isterică şi înfometată din film care hipnotizează un porumbel până ce acesta pică de pe acoperiş. Chiar dacă ştii pe de rost Pisica albă, pisica neagră, tot nu poţi spune că-ţi displace secvenţa în care eroina, Sabaha, alerga pe deal în căutarea iubitului, Luka, şi îi culege rând pe rând hainele de pe tufişuri. Kusturica mizează pe această mitologie balcanică şi, dacă pe alocuri acestei mitologii i se văd chiloţii, ai de ales între a-l accepta sau nu, pentru că nu-ţi poţi schimba stilul de la un film la altul aşa cum îţi schimbi cămăşile.
Alegând din start să facă un fel de Romeo şi Julieta în Bosnia anului 1992, oricât de mult ar fi riscat nu din punct de vedere politic, cât estetic, Emir Kusturica ştie că a făcut-o şi pentru a lupta cu armele lui pentru filmul de autor. Chiar cu riscul de a se repeta.
Deplasare efectuată cu sprijinul S.C. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ - ASIROM S.A.