Pentru prima oară, Festivalul de la Cannes a organizat un masterclass de actorie. Invitat anul acesta a fost suedezul Max Von Sydow. Bucuria a fost parcă mai mult să-l vedem pe viu pe Von Sydow, să îi urmărim uşorul trac de la început, felul în care puţin jenat citea din foile scrise acasă (de altfel s-a mirat foarte mult când o studentă americană l-a rugat să-i dea o copie). Pentru că Max Von Sydow a repetat că nu crede, nu ştie a spune dacă actoria e o artă sau nu. Că nu ştie să dea alt sfat, altă reţetă în afară de munca susţinută. Că fiecare rol e important. Dincolo de aceste lucruri deloc noi, el a rostit un lucru foarte interesant, acela că actorul nu trebuie să devină unul cu personajul, pentru că asta i-ar putea afecta chiar sănătatea psihică. El trebuie să-şi păstreze sinele intact.
Cu toate astea, câteva minute mai târziu, Von Sydow spunea că atunci când începe să lucreze un rol se referă la acesta ca “eu, personajul”, nu “el, personajul”. Puţin contradictorii cele două lucruri.
Dar ele pot fi trecute cu vederea, pentru ca probabil nimic nu poate fi oferit pe tavă în materie de artă, aceasta lucrând cu mecanisme discrete, imposibil de descompus la nivel elementar. Lucrul cel mai impresionant la întâlnirea cu acest mare actor a fost desăvârşita lui modestie, lipsa nu de infatuare, ci de infatuare în modestie. Von Sydow a vorbit ca un om normal unor oameni normali, ca un bun meseriaş unor învăţăcei.
Competiţia oficială a mai programat un film interesant, venit dinspre Asia. Old Boy de Park Chan-Wook cred că a fost cel mai mult pe gustul lui Quentin Tarantino. Un “hit” clasic - Primăvara lui Vivaldi, în timp ce un bărbat îi scoate dinţii cu cleştele altuia, dar nu numai spectacol şi autoironie (de altfel, foarte profesioniste), dar o traumă care ţine legată nebunia şi o controlează până la a nu te lăsa să ghiceşti ce se întâmplă. Kafkiană la răstimpuri, absurdă, povestea bărbatului răpit şi sechestrat timp de 15 ani devine o poveste filozofică şi morală despre ispăşirea păcatelor. Acesta sedusese o colegă de liceu, iar aceasta se sinucisese. Peste ani, fratele ei se răzbună deposedându-l pe bărbat de amintiri şi făcându-l prin sugestie hipnotică să se îndrăgostească de propria fiică.
În fine, nici un fel de complicaţii filozofice şi nici un fel de dileme în Shrek 2 de Andrew Adamson, Kelly Asbury şi Conrad Vernon, prezentat ieri dimineaţă tot în competiţia oficială. O sală întreagă de jurnalişti a servit cu mare poftă această porţie de râs, mult mai reuşită decât prima parte, cu referinţe la o grămadă de filme, cu hituri, cu Pinocchio dansând ca Michael Jackson, un Prince Charmant cabotin şi narcisist, un motan încălţat, de o fermecătoare şiretenie, un măgar la fel de bun prieten şi la fel de vorbăreţ, dar şi o vrăjitoare cu coc şi ochelari. E clar că pentru Shrek 2, vorbit de Mark Myers, Cameron Diaz, Eddie Murphy (pentru prima oară la Cannes) şi Antonio Banderas nu se aşteaptă vreun loc în palmares. Prin prezenţa lui în competiţia oficială i s-a dat Hollywood-ului ce era al Hollywood-ului.