Festivalul a programat ieri în competiţia oficială al doilea film al franţuzoaicei Agnes Jaoui, după Le gout des autres pe care l-am văzut şi în România. Comme une image e un film de o muzicalitate specială şi nu numai pentru că foloseşte muzica clasică pe coloana sonoră (Monteverdi), ci pentru că degajă muzicalitate discretă din întreaga sa construcţie. Fără a fi o pledoarie asumată pentru acceptarea celorlalţi, acest film despre o tânără grăsuţă, neiubită şi ignorată de tatăl ei, celebru scriitor, cuprinde între paranteze largi o întreagă faună umană.
Ca şi în precedentul său film, Jaoui face dovada unei atenţii concentrate pe lumea socială, pe relaţiile umane, pe mecanica lor. Dacă în Le gout des autres ea urmărea liniile de forţă ale cercurilor umane (de interese, de puncte comune, cum ele se atrag şi se resping), aici ea caută punctul de fugă al animalului social, al celui care iese învingător în surda luptă pentru întâietatea în arena vieţii sociale. Scriitorul interpretat de excelentul Jean-Pierre Bacri e din start “animalul” câştigător în lupta pentru putere. Are replici dure, face mişto de toată lumea, e de un egoism neegalat decât de aparenţa lui fermecătoare. Totul i se cuvine. Fiicei sale, Lolita (Marilou Berry) nu-i acordă atenţie, atenţie nu-i acordă nici soţiei cu mult mai tinere.
Folosind un scenariu (propriu) construit cu migală şi discreţie, Jaoui schimbă fără să ne facă să ne dăm seama configuraţia interioară a câtorva personaje, mută liniile de fugă, invitându-ne la o deplasare lentă, dar precisă a personajelor. Muzica iese de peste tot din această elegantă punere în scenă, care refuză şi să fie “politically correct”, dar şi să fie înduioşătoare, şi care ne convinge la final, fără să ne scoată ochii, de nevoia de a fi sinceri şi oneşti cu ceilalţi, de a nu trăi doar în micul nostru univers.
Sala a însoţit cu aplauze genericul final. E posibil aici să avem două candidaturi serioase, cel puţin la premiile de interpretare.
Altfel, am descoperit ieri o revistuţă destinată cinefililor unde erau chestionate o grămadă de personalităţi despre filmul lor preferat. Pe lângă Henri Cartier-Bresson, Cesaria Evora etc., şi Ilie Năstase, care a dat ca film preferat Naşul lui Coppola. Năstase spune chiar că a jucat tenis cu Robert “Bobby” Duvall şi James Caan, şi că recent s-a reîntâlnit cu Duvall la un US Open, că au luat cina, dar că n-au vorbit nici de tenis, nici de cinema.
La Cannes însă toată lumea vorbeşte de cinema, chiar şi în oraş, departe de agitaţia de pe lângă palatul festivalului. Tot despre filme se discută şi la cozile de intrare în săli. Fiecare dă pronosticuri şi bârfeşte cotaţiile date de critici şi reviste în foile festivalului. Fiecare crede că propriile lui păreri sunt singurele care pot fi bune.
Deplasare efectuată cu sprijinul S.C. ASIGURAREAROMÂNEASCĂ - ASIROMS.A.