Special de la Cannes, pentru LiterNet (II)

Într-una din zile, cînd făceam anticameră la calculatoare (de regulă cam o oră de fiecare dată, noroc că e terasă şi se poate fuma),a apărut un asiatic care l-a întrebat ceva complet ininteligibil pe unul dintre cei care răspund de sala presei. Acesta nu şi-a dat seama ce vrea omul, era vorba de un cuvânt anume, şi probabil era un termen abstract care nu se putea descrie cu mîinile. După ce l-a pasat colegei Michelle, francezul din staff a simţit probabil nevoia să se descarce şi mi-a spus că aceşti asiatici sunt foarte dificili. Sunt mulţi, dar cel mai grav lucru e că majoritatea nu ştiu nici engleza, nici franceza. "Bine, zic, şi atunci cum înţeleg filmele?" (acestea sunt subtitrate şi în engleză şi în franceză). "Pai nici nu le văd. Se duc numai la cele asiatice şi transmit numai despre ele. În rest, nu-i interesează nimic".

De altfel, înainte să-mi vina rîndul la calculator, venise o coreeană cu pungi cu mîncare pentru echipa ei de televiziune. Şi-au scos cutiuţele de plastic pe marginea terasei, au scăpat beţele pe jos, şi-au făcut poze cu mîncarea în gură. Vreau să zic că şi în materie de mîncare, nu-i interesează altceva decît ce-i de-al lor.

Ca să fiu sinceră pînă la capăt, vin şi zic că e pe aici pe aproape un restaurant chinezesc (sau coreean) unde se mănîncă foarte ieftin. Aproape în fiecare zi merg acolo. Deci nu sunt rasistă. (Sora mea mi-a scris din Germania să o las mai moale cu restaurantele chinezeşti că la ei a fost scandal, şi că nu ştii ce mînuţă de chinez ucis de mafie poate ajunge la tine în farfurie. Ieri am văzut un afiş în spatele casei unde scria că mîncarea de vită, din care mănânc eu, e adusă din Germania).

Am început aşa şi aş vrea să nu fiu considerată anti-Asia. În aceste zile sunt anti tot ce înseamnă om, pentru că dai peste oameni tot timpul, mai ales în acest "Ground 0" care e Palatul Festivalului (cu sălile Grand Theatre Lumiere, Bazin, Debussy şi Bunuel, cu sala pentru conferinţe de presă, cutiile poştale, sala calculatoarelor, marketul, bufetele cu suc şi cafea gratis). Deci sunt oameni peste tot, tot felul de oameni cu tot felul de mirosuri şi ticuri. Asiaticii de pildă bîţîie din picior cînd stau pe balustrada terasei de la calculatoare. Şi aici îl pomenesc din nou pe Leo, care mi-a confirmat faptul că jurnaliştii şi criticii de film sunt plini de ticuri. Nevrotici. Ca profesorii.

Într-o seară, la filmul japonez Nobody Knows, din competiţie, lîngă noi stătea un domn care la fiecare cinci minute bătea mărunt din picior. E şi oboseala acumulată. Magda Mihăilescu mi-a spus azi că de regulă, în bioritmul Cannes-ului prima cădere e la începutul celei de-a două săptămîni, şi că inexplicabil, la sfîrşit, toată lumea se simte fresh în loc să cadă-n nas. Nu ştiu ce să zic. De trei zile mă dor ochii pînă în os şi aseară abia m-am abţinut să nu adorm la Exiles de Tony Gatlif. Mă întrebam dacă de oboseală mi se pare că nu e cum trebuie, şi mă întrebam dacă mai am şanse să-mi placă vreun film.

Dar azi dimineaţă am văzut de la 8,30 unul care m-a ţinut şi trează şi ambetată, Diarios de motocicleta de Walter Salles, pentru care îmi voi concentra restul de carismă ca să cîştige. Cam atît, deocamdată. Salutări!