Coada la proiecţia de presă la Fahrenheit 9/11 a fost pe măsura filmului şi a renumelui autorului său, Michael Moore, cel mai premiat documentarist al momentului (Oscar, César, Premiul celei de-a 55-a ediţii a Festivalului de la Cannes - toate pentru Bowling for Colombine). Proiecţia a avut loc în acelaşi timp în două săli, s-a stat la coadă cu o oră înainte, jurnalişti nonşalanţi s-au băgat în faţă, în urletele celorlalţi, o italiancă şi încă o ziaristă au început să se certe fiecare pre limba ei, bodyguarzii le-au întrebat politicos dacă nu vor să o facă afară. De altfel, atmosfera la Cannes începe să se încingă. E multă lume, tot mai multă, oboseala îi face pe ziarişti ori prea veseli, ori prea nervoşi. Intermitenţii, bătuţi de poliţişti sâmbătă după ce au ocupat un cinematograf, ameninţă să revină în forţă.
Fahrenheit 9/11 nu era estetic vorbind un film care să trebuiască să facă musai parte din competiţia oficială de la Cannes, dar era, politic vorbind, necesar pentru a arunca sămânţa de scandal necesară fiecărei ediţii a Cannes-ului. De altfel, la nici o altă proiecţie de presă de până acum n-au stat televiziunile călare pe ziarişti ca la ieşirea de la filmul lui Moore. Acesta începe al său Kill Bush cu alegerile din 2000 şi fraudarea lor. Continuă cu atacurile de la 11 septembrie şi prezintă imagini cu Bush reacţionând la aflarea veştii că al doilea avion a lovit turnul. Nereacţionând de fapt în nici un fel. Se afla la o lecţie deschisă la şcoală. A luat o cărticică şi a citit 7 minute din ea.
Michael Moore reuşeşte să ţi-l facă antipatic pe Bush chiar dacă aveai o urmă de simpatie pentru el (nu era cazul meu). Demonstrează mecanismul economic al prieteniei familiei Bush cu familia Bin Laden, prietenie în contul căreia (când după atacuri nici un avion n-a mai circulat în America) le-a fost permis membrilor familiei Bin Laden să plece pe calea aerului în Arabia Saudită. Teoria lui Moore e simplă: interesele financiare decid. În discursul lui - pornit ca o demascare a lui Bush, a ipocriziei lui -, Moore deviază când ajunge la războiul din Irak şi se dedică acestuia pe lungi bucăţi. Impactul filmului, venit mai devreme din anchetă detectivistică şi ironie - impact puternic, lasă să se întrevadă, când e vorba de imaginile din Irak, sârmele manipulării. Moore nu se sfieşte să filmeze plângând aplecată, de parcă stă să leşine, o mamă al cărei fiu a fost ucis în Irak. Cum nu se gândeşte la moralitate profesională când filmează un copil irakian mort apucat de haină ca un iepure de un irakian revoltat. Chiar dacă eşti de acord cu ce spune, te trezeşti că uneori nu-ţi place cum o spune. Îţi dai seama că, aşa cum îl acuză pe Bush de manipulare, aşa încearcă să te manipuleze şi el pe tine. Dar Fahrenheit 9/11 e un film care trebuie văzut peste tot. Unele imagini sunt pe muchia teribilă dintre comedie şi tragedie. Nu ştii dacă să râzi în hohote sau să te cutremuri.
În film se aminteşte şi de România. Noi facem parte, spune Moore, din alianţa creată de americani pentru a apăra democraţia în Irak. Când Moore spune România, pe ecran apare figura lui Dracula (sala a hohotit).
Însă ieri a avut loc proiecţia de presă a primului film românesc de la Cannes. Trafic de Cătălin Mitulescu a deschis secţiunea de scurtmetraj formată din zece filme. Jurnaliştii au fost puţini, pentru că proiecţia a avut loc în acelaşi timp cu conferinţa de presă a fraţilor Cohen şi a lui Tom Hanks (pentru Ladykillers). Trafic este un film de 15 minute, simplu, clar şi curăţel, despre un tânăr cu situaţie, maşină scumpă, telefon cu fir pentru pus în ureche, baby-sitter la copil, care se vede prins în traficul din centrul Bucureştiului. Mult mai explicit decât precedentul film al lui Mitulescu, 17 minute întârziere, acesta pune clar în lumină senzaţia eroului (Bogdan Dumitrache) de a fi prins în capcana propriei vieţi, aşa cum e prins în trafic, senzaţie accentuată de întâlnirea cu o fată complet liberă (Maria Dinulescu), care tocmai şi-a dat demisia de la împărţitul fluturaşilor şi care se pregăteşte să plece la mare, deşi n-are bani. A fost prima ieşire oficială a românilor la rampă. Urmează acum Corneliu Porumboiu. Neoficial, însă, Tudor Giurgiu, directorul festivalului Transilvania, mi-a spus că a contactat-o pe Ornella Mutti şi că e posibil ca ea să vină la Cluj-Napoca. Şi tot legat de România: tatăl lui Jim Caviezel, Iisus din Patimile după Mel Gibson, e român din partea tatălui. Cel puţin aşa declară. Trăiască România!
Iulia Blaga