La TIFF m-am îmbătat cu filme, cu oameni, cu alcool şi cu ploaie. La TIFF m-a plouat de m-a rupt, trei zile, până la piele, prin başcheţi, pe lângă umbrelă. La TIFF am chemat soarele ca niciodată, avid, furios. La TIFF soarele a venit spre final, adică exact când trebuia să vină. La TIFF am strigat, în soare, către echipa de fotbal a cineaştilor, care se pregătea să mănânce bătaie de la echipa de fotbal a persoanelor fără adăpost (eroii documentarului HBO Australia): "Don't give up your daily job!".
La TIFF am redescoperit un drink pe care-l abandonasem undeva înainte de apariţia "noului val" - White Russian. La TIFF m-am ambiţionat să cer câte un White Russian în fiecare crâşmă în care am intrat - şi am intrat în ceva crâşme, credeţi-mă. La TIFF m-am dumirit că fiecare crâşmar are ideea lui proprie şi personală despre ce trebuie să conţină un White Russian - unii îl fac cu lapte, alţii cu frişcă lichidă; unii îl amestecă, alţii nu; unii pun 50 vodkă / 50 kahlua, alţii pun 100 / 50, depinde cât au chef să te mai vadă în faţa ochilor. La TIFF am decis că cel mai bun White Russian se întâmplă la Baracca, locantă proaspătă (în peisaj) şi binevenită (în general); pe locul 2 s-ar clasa cel din My Way, cârciuma oficială a festivalului, unde domniţa de-l prepară se uită doar în ochii tăi; pe locul 3, la egalitate, cel de la Taverna (totodată unul dintre cinema-urileopen air ale festivalului, dar ca să te uiţi la filme trebuia să stai cu spatele la bar, hm) şi cel de la Coffice (terăsică şic, aşezată convenabil taman în faţa hotelului, eternul Meteor). La TIFF am pierdut şirul de White Russians...
La TIFF n-am pierdut însă ocazia să revăd oameni dragi, dintre cei de care, hélas!, n-ai parte în fiecare zi. La TIFF m-am revăzut, deci, cu Anamaria Marinca, venită teoretic să prezinte The Countess al Juliei Delpy, practic pentru că îi place la nebunie;
cu Alexandre Iordăchescu, pe care-l cunoscusem la Cannes - unul dintre cei mai joviali şi plăcuţi oameni pe care i-am cunoscut vreodată - , venit să-şi promoveze filmul de debut, Copilăria lui Icar;
şi cu Jay Weissberg, poate cel mai elegant (în toate sensurile) critic de film - şi unul dintre puţinii dispuşi să şi asculte, nu doar să condamne.
La TIFF, că veni vorba, am văzut şi filme. La TIFF am decis (din lene sau din poftă de White Russians, nu mai ţin bine minte) să nu revăd titluri bifate anterior, pe alte meleaguri, deşi sunt convins că Arvottomat, debutul lui Mika Kaurismaki, Il Divo, satira uber-stilizată a lui Paolo Sorrentino, JCVD, "Hamlet"-ul lui Van Damme, Hunger, upercut-ul lui Steve McQueen, Stranger than Paradise, minunea alb-negru a lui Jarmusch sau Poliţist, adj., "premiantul" lui Porumboiu, mi-ar fi făcut, din nou, mare plăcere. La TIFF am văzut însă Alle Anderen (ratat la Berlin), formidabil talkfest german în două personaje, genul de film în care "nu se întâmplă nimic" dar se întâmplă, vai, totul. La TIFF am văzut Machan, un crowd-pleaser delicios filmat în Sri Lanka, în care câţiva băştinaşi disperaţi se prefac handbalişti pentru a putea ajunge în Germania (dar ei nici măcar nu ştiu ce înseamnă handbal!). La TIFF am văzut chiar şi celălalt mare premiant (alături de Poliţistul lui Corneliu), anume norvegianul North - un snow-movie excentric / simpatic, nici mai bun nici mai slab decât alte 20 de titluri pe cât de identice, pe atât de nordice, care comportă totuşi una bucată scenă / cult: un gras şi un slab, singuri cuci (!) într-o căbănuţă înzăpezită, îşi lipesc pe creştet tampoane îmbibate în antigel şi aşteaptă cuminţi să se îmbete.
