În noaptea de duminică spre luni, un prieten aflat în drum spre Bucureşti mi-a scris pe sms: "Deja mi-e dor de TIFF". Într-adevăr, nimic nu e mai trist decât să vezi luni dimineaţa cum un oraş care a fost conectat la 220V timp de 10 zile de festival iese din priză, reintrând în amorţeală. Afişele sunt date jos, banner-ele se fac sul, oamenii care până mai ieri colcăiau între cinematografe şi în holurile lor dispar în hibernare. Nimeni nu mai împrăştie la prima oră AperiTIFF-ul, pasionantul ziar al festivalului care până atunci ţinuse loc şi de Biblie, şi de mic-dejun, şi de partener alături de care îţi doreşti să te trezeşti.
E normal să vrei ca ultima zi de TIFF să nu se mai termine niciodată. Tragi de tine, deşi elasticul interior e întins la refuz, îţi spui în gând că vei dormi suficient în mormânt şi nu-ţi mai pasă de cearcănele cadaverice pe care nici nu mai încerci să le ascunzi în spatele ochelarilor de soare. Eşti un mort viu, dar unul fericit, fie că faci parte din echipa festivalului, staff şi cei peste 200 de voluntari, sau din publicul său kamikaze. La petrecerea de închidere de sâmbătă noapte nu te dai dus nici în ruptul capului, iar Şuie Paparude şi Fanfara Transilvania au grijă să-ţi menţină pulsul sus - pentru că inima ta moare, atunci când sunetul dispare. Soarele răsare, secţiile de votare se deschid, dar tu încă ai de unde alege, chiar dacă e ultima zi; mai sunt atâtea filme de văzut până după miezul nopţii. Bântui prin oraş şi găseşti refugiu la InfoPoint-ul din faţa Cinematografului Victoria, cot la cot cu proaspătul câştigător al Trofeului (OK, "jumătate din el!"), Corneliu Porumboiu, şi sfidezi maşinile de poliţie care îţi dau târcoale, doar-doar te vor sancţiona pentru tulburarea ordinii publice. Vorbeşte deja gura fără tine, dar la ora asta totul e permis - inclusiv să i te adresezi, în glumă, lui Porumboiu, numindu-l Mungiu. Atunci când totuşi te retragi pentru câteva ore de somn, o faci doar pentru că nu vrei să adormi în picioare la filmele pe care vrei să le vezi diseară.
La prânz te desparţi de invitaţii care, împleticindu-se, urcă în avion şi se întorc acasă - iar îmbrăţişările sunt la fel de lungi ca discursul lui Florin Piersic de la gala din seara precedentă. Îţi îngădui câteva momente hidratante la cafeneaua cu nume predestinat, Insomnia, doar ca să descoperi că toată rezerva lor de apă minerală e epuizată. De la geam vezi lumea îmbulzindu-se la cinematograful Arta. E ultimul film al lui Wajda, Tatarak, şi deja nu mai sunt nici locuri pe podea. Se lasă seara şi, o dată cu ea, frigul. Cine are maşină merge la drive-in la un film thailandez cu arte marţiale şi e la adăpost. Cine nu, dârdâie la Echinox, în aer liber - dar nu pentru că le-a intrat frigul în oase, ci de uimire, pentru că un nebun fericit pe nume Philippe Petit merge pe un cablu suspendat între cele două turnuri gemene. La vremea lui, Petit a fost arestat şi acuzat de tulburarea ordinii publice pentru gestul său totodată periculos şi glorios.
Man on Wire a fost ultimul film arătat la TIFF, iar ultimul cadru al acestui documentar premiat, în 2009, cu Oscar este însăşi imaginea festivalului: aceea a unor nebuni fericiţi, echipă, voluntari şi public, care merg pe sârma întinsă de la un cinema la altul şi pe care nu are nici un sens să-i întrebi "de ce" o fac. Să-i acuzi, în aceste condiţii, de tulburarea ordinii publice, este, cred, cel mai mare compliment şi cel mai frumos epilog al ultimei zi din festival.
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.