Indiferent că ești filozof, artist sau om de știință, cunoașterea pe care o dobândești de-a lungul vieții este incompletă și nu aduce satisfacție. Dar dacă ai ști că există un loc unde cele mai sincere dorințe, născute din suferință, se pot împlini, ai merge într-acolo?
Stalker este călăuza care-i duce pe oameni în acest spațiu misterios numit Zona. Cele două denumiri sunt singurele detalii pe care regizorul le-a păstrat când a folosit ca sursă de inspirație nuvela fantastică a fraților Strugatki, Picnic la marginea drumului.
Înainte de toate, ce fel de slujbă e asta, călăuză? Din limba engleză, to stalk s-ar traduce cu cel care încalcă granița și intră. Să fie granița dintre real și imaginar, dintre profan și sacru? Problema principală este că nimeni nu știe dacă Zona există cu adevărat. Poate fi doar o născocire sau e produsul unei civilizații superioare.
Dar ce s-a întâmplat cu Mistrețul, călăuza anterioară, învățătorul lui Stalker? După ce a intrat în cameră s-a îmbogățit iar la o săptămână s-a spânzurat. Uneori o dorință poate fi opacă pentru sine și nocivă pentru ceilalți. A cerut ce nu trebuia să ceară. După ce și-a dat seama de acest lucru a vrut să plătească pentru păcatul său.
Cert este că munca lui Stalker dă sens vieții lui, este o cauză pentru care se abandonează. Deși obosit după atâtea încercări și avertizat de soție să nu mai ducă oameni în Zonă, nu o ascultă. Pentru el este important să aprindă scânteia credinței în inimile celor care și-au pierdut ultima fărâmă de speranță. Trebuie să fii cam inocent din punct de vedere intelectual pentru a spera că dincolo de pereții unei camere ți se pot împlini visele. Cu toate acestea, Scriitorul și Profesorul aleg acest drum primejdios al necunoscutului. Fiecare cu intențiile lui, mai mult sau mai puțin curate.
Stalker se simte întreg numai în Zonă și oriunde altundeva pentru el e închisoare. Odată descoperită această libertate, vrea să o dăruiască omenirii. Altfel de ce un om ar dori să-i facă fericiți pe alții dacă nu și-ar primi el însuși fericirea astfel? Este o formă a gratuității greu înțeleasă într-o lume plină de interese personale.
Filmul nu excelează prin acțiune sau suspans. De altfel, cadrele în care nimic parcă nu se întâmplă pot plictisi pe cei care urmăresc intens un fir epic, o intrigă. Tarkovski a fost într-atât de atent la detalii încât a ales ca muzica și imaginile să comunice cu privitorul când dialogurile lipsesc. Tranziția urban-rural se face prin cadre de lumină conjugate armonios: de la sepia la verdele proaspăt al pajiștilor luminoase. Te întrebi dacă pistolul de pe fundul râului, ziarul rupt, monezile aruncate, seringile și câinele negru apar întâmplător sau semnifică ceva.
Discuțiile care se țes între personaje sunt tensionate. Scriitorul vede că arta este singura virtute a omenirii prin însăși lipsa ei de egoism. Arta se dăruiește. Cu toate acestea, conștiința vrea să învingă vegetarianismul în lume în timp ce subconștientul tânjește după o fleică în sânge. Dar adevărul s-a născut din contradicție. Profesorul nu înțelege toată poliloghia scriitorului, pentru el lucrurile sunt mai simple: vrea să fie lăsat în pace.
Zona nu pare periculoasă chiar dacă drumul trebuie să fie mereu altul pentru a ajunge la destinație. Securitatea celor trei depinde de intențiile lor secrete: dacă au venit cu dorințe sincere nu au de ce să se teamă. Scriitorul crede că nu există pericole reale în Zonă în timp ce profesorul urmează sfaturile călăuzei.
Finalul este ambiguu. Nu știm sigur dacă au intrat în cameră, după ce au înfruntat toate pericolele de pe drum. Oamenilor nu le place să vorbească despre sentimentele lor lăuntrice. În pragul camerei misterioase, Stalker-ul le spune că este cel mai important moment al vieții lor, unul de sinceritate maximă. Să te uiți în oglindă fără să te minți nu e ușor.
Teama de a schimba ceva stă în fața comodității. Fiecare se mulțumește cu ce are. Scriitorul nu vrea să-și verse murdăriile altuia și nici să-și piardă geniul, profesorul renunță la premiul Nobel. Falsă modestie sau mândrie.
Doar rigiditatea și tăria sunt însoțitorii morții, spune Scriitorul. Numai elasticitatea și lipsa de putere sunt expresii ale prospețimii vieții. Cu ce arme ne apărăm și împotriva cui se dă lupta? Profesorul care venise cu o bombă renunță să mai distrugă Zona. Poți să distrugi propriile speranțe dar niciodată pe ale celorlalți.
Dar călăuza? Ea nu are nevoie să intre în cameră, asta ar merge contrar credinței sale. Pentru Stalker contează ca ceilalți să creadă că li se vor împlini dorințele, că minunea se poate întâmpla. Este catalogat ca nebun.
Întorși la barul din care au plecat, îi vedem meditativi. Epuizat și profund dezamăgit după această ultimă încercare de a schimba ceva în oamenii care caută numai foloase materiale, călăuza se oprește. De ce această durere? Stalker este ca un profet onest și curat care crede că lumea va pieri din lipsa unei vieți spirituale. Cum să nu te zbați când ochii lor erau împiedicați să-L cunoască, spune pe marginea râului. A trăi credința și a nu o putea trezi în alții, este chinul său.
Copilul cu puteri telekinetice din ultima scenă este speranța, o nouă formă de credință, noi perspective, noi puteri spirituale, necunoscute. Nu știm întotdeauna ce forme poate lua adevărul dar drumul rămâne deschis căutărilor, cu sau fără călăuză.
Stalker, 1979
Regia: Andrei Tarkovski
Cu: Aleksandr Kaidanovski, Alisa Frejndlikh, Anatoli Solonitsyn, Nikolai Grinko, Natasha Abramova.