România Liberă / mai 2004
În ziua anunţării palmaresului recent-încheiatului Festival de la Cannes, sinteza preferinţelor public-presă-profesionişti, alcătuită de revista “Le film français”, dădea ca favorite pentru Palme d’Or filmele Old Boy de Park Chan-Wook (un thriller pe gustul lui Tarantino, în care măiestria artelor marţiale şi violenţa parodică brodau de fapt pe canavaua unei drame morale bine răsucite încât să nu ghiceşti nimic dinainte) şi Nobody Knows al japonezului Kore-Eda Hirokazu (drama pseudo-documentară a unor copii părăsiţi de mama lor). Deşi revista nu o spunea, printre cei 4.000 de jurnalişti se vehiculau şi Diarios de motocicleta de Walter Salles (Brazilia), road-movie fermecător despre voiajul lui Ernesto (viitor Che) Guevara şi al prietenului său, Alberto Granado, prin Argentina, Chile şi Peru, un film simplu, dar cu mult pe dedesubt, în care politicul era inexistent, şi 2046 de Wong Kar-Wai, meditaţie retro & futuristă despre imposibilitatea de a scăpa de trecut şi despre iubirile asincrone, realizat în aceeaşi manieră hipnotică ca şi In the mood for loveIn The Mood For Love.

Politica e în toate

Deşi avea deci de unde alege, juriul format din nouă membri, printre care patru cetăţeni americani (unul dintre ei fiind şi preşedintele, Quentin Tarantino), a preferat documentarul cu care Michael Moore vrea să împiedice realegerea lui George Bush, Fahrenheit 9/11, arătând astfel clar că politicul e azi mai important decât arta. Trist statement al celei mai importante manifestări cinematografice a lumii. Un avertisment îngrijorător. Dacă juriul ar fi exclus ideologiile şi ar fi evitat febra prezentului, filmul ar fi putut primi cel mult un premiu special. Dar şi opţiunea juraţilor, şi reacţia sălii, care după spectacolul de gală a aplaudat în picioare şi în neştire, arată nivelul de alertă (portocaliu spre roşu) al implicării politicii în artă, al contaminării îngrijorătoare a artei.

În spatele mulţimii de vedete, al petrecerilor descrise zilnic în revistele festivalului până la meniu, dedesubtul covorului roşu, al prestanţei valorice a selecţiei, Cannes-ul e vitrina şi spaţiul de desfăşurare ale marilor bătălii financiare şi/sau politice. Tot de politic a ţinut astfel şi prezentarea după anunţarea palmaresului, pentru a sărbători 80 de ani de la înfiinţarea lui Metro Goldwyn Mayer, a unei producţii de-a dreptul jenante a acestuia, dar semnată de Irvin Winkler. De-Lovely, biografie pasteurizată a compozitorului Cole Porter, ornată cu unica expresie pe care o poate arbora Ashley Judd, a închis o ediţie dezamăgitoare atât prin palmares, cât şi prin nivelul general valoric. Din 19 filme în competiţia oficială, doar patru realmente deosebite. Premiile s-au dat cu ochii închişi. Cred că a fost prima oară când un premiu special a pus pe acelaşi piedestal un film (Tropical Malady de Apichatpong Weerasethakul, care numai snobilor le-a plăcut) şi o actriţă (Irma P. Hall, care avea rol secundar în filmul fraţilor Coen, The Ladykillers). Dar n-a fost pentru prima oară când un premiu de interpretare a răsplătit un neprofesionist, copil (pe Yagira Yuya din Nobody Knows), deşi părea de bun-simţ că bătălia se dădea între Geoffrey Rush (care excelent se ascundea în pielea lui Peter Sellers, dar şi a altor personaje în filmul biografic, inovator în felul său, The Life and Death of Peter Sellers) şi vedeta de numai 25 de ani Gael Garcia Bernal, interpretul reţinut, dar precis şi uman al lui Ernesto Guevara (precum şi al altor trei personaje din La mala educacion de Almodovar, prezentat însă în afara competiţiei). Gael a plecat cu satisfacţia de fi făcut coperta revistei “Studio” şi cu dezamăgirea că a fost lăsat să viseze la premiu, iar filmul lui Walter Salles n-a impresionat decât juriul ecumenic, acesta premiindu-l şi spălând puţin ruşinea juriului mare. Care juriu nu s-a lăsat impresionat nici de 2046 al lui Wong Kar-Wai, care a ajuns de pe masa de montaj direct la Cannes, dar despre care jurnaliştii vorbeau ca despre cel care avea să răstoarne festivalul. N-a fost aşa. S-a repetat ghinionul pe care şi In The Mood For Love l-a avut. Era de aşteptat să ia Palme d’Or; n-a luat decât un obscur premiu tehnic şi un premiu de interpretare, pentru Tony Leung.

Indiferenţa de la Cannes nu-i va strica reputaţiei lui Wong Kar-Wai, dar, pe de altă parte, Michael Moore îşi freacă mâinile. Binecuvântarea semnată în original de Quentin Tarantino îl face şi mai vandabil decât era şi îi va aduce, poate, şi un distribuitor american, pentru că ăsta e scopul lui Moore: să-i convingă pe americani să nu-l mai voteze pe Bush. Cel mai grav e însă că şi juriul FIPRESCI (numărând la crème de la crème a criticilor) a încurcat oalele şi criteriile şi a decis că din punct de vedere estetic cel mai bun film din competiţie a fost tot diatriba împotriva lui Bush.

Dar ce să ne mai mirăm, când ediţia a fost pusă sub semnul ameninţărilor intermitenţilor şi când Jean-Luc Godard le-a dat spaţiu să vorbească la propria conferinţă de presă de după prezentarea lui Notre musique (unde tot mai debilul lui discurs e plasat la Sarajevo)? Mai poţi să desparţi apele, când pe lângă Boulevard de la Croisette stăteau înghesuite maşini cu jandarmi gata să intervină? Au şi făcut-o, dur, când intermitenţii au întrerupt sfârşitul uneia dintre proiecţiile cu filmul lui Kusturica.

România e noua campioană a scurtmetrajului

Într-un asemenea concert isteric, s-a produs însă marele succes românesc. Am participat cu două scurtmetraje, amândouă au luat premii. Călătorie la oraş de Corneliu Porumboiu a fost mai întâi selecţionat din 1.000 de filme de şcoală pentru secţiunea Cinéfondation. Din 18 rămase, unul american a luat premiul I, unul polonez - premiul III, iar românul a împărţit premiul II cu un finlandez. Celălalt succes s-a produs pe aceeaşi scenă pe care au urcat (ca să dea ori să ia premii) Tarantino, Michael Moore, Nikita Mihalkov, Maggie Cheung, Charlize Theron ş.a., pentru că premianţii de la competiţia de scurtmetraj au păşit şi ei pe covorul roşu şi au primit aceleaşi onoruri. Trafic-ul lui Cătălin Mitulescu a fost primul film proiectat din strânsa luptă a celor 10 scurtmetraje din secţiune. I-a purtat noroc. Primul a ieşit şi la premii, urmat, ca şi în ordinea proiecţiilor, de filmul belgian. Dacă se mai îndoieşte cineva de revirimentul cinematografiei noastre, să se gândească numai că, în acest an, România a luat cele mai tari premii de scurtmetraj: Ursul de aur la Berlin (Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea de Cristi Puiu), Marele Premiu la Veneţia (Apartamentul de Constantin Popescu) şi, acum, două premii la Cannes, printre care Palme d’Or-ul. Ce-ar fi ca în România să nu se mai facă decât scurtmetraje? Sunt şi mult mai ieftine. Glumim, bineînţeles.




România la Cannes - scurtă istorie

În 1957, Ion Popescu Gopo obţinea cu filmul de animaţie Scurtă istorie Palme d’Or.
În 1964, Liviu Ciulei pătrundea în palmaresul competiţiei oficiale, primind Premiul de regie pentru Pădurea spânzuraţilor. Cinci ani mai târziu, documentarul Cântecele Renaşterii de Mirel Iliesiu era distins cu Marele Premiu. A urmat o lungă perioadă de pauză, revenirea făcându-se în 1992, când Balanţa de Lucian Pintilie e selecţionată. Lucian Pintilie a participat şi în anii următori la Cannes. În 1994 cu O vară de neuitat, în 1996 cu Prea târziu şi anul trecut cu Niki Ardelean, colonel în rezervă. În 2001, Marfa şi banii de Cristi Puiu e selecţionat la secţiunea Quinzaine des réalisateurs, iar un an mai târziu, în aceeaşi secţiune, participă şi Occident de Cristian Mungiu. Anul trecut şi acum doi ani, Cătălin Mitulescu a fost prezent la secţiunea Cinefondation.


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus