Dincolo de versiunea românească prea puţin inspirată a titlului se află însă un film rar prin firescul şi adevărul său. Eroii lui nu sunt nici perfecţi, nici invincibili, nici superdotaţi, ci oameni cu slăbiciuni, cu secrete şi ezitări, dar şi cu dorinţa normală de-a iubi şi de-a aparţine cuiva. Iar principalul merit al regizorului James Gray este de-a şti să le filmeze calm atât zbuciumul şi angoasele, cât şi tresăririle de farmec şi graţie. Până la urmă, Leonard, eroul filmului, nu e atât un ciudat ori un anormal în sensul patologic, ci un adolescent întârziat la cei treizeci de ani ai săi, căruia i se acutizează nevrozele în momentul în care, părăsit de logodnică, se întoarce într-un cămin părintesc în care este ţinut permanent într-o lesă drăgăstoasă, dar extrem de sufocantă. Părinţii schimbă priviri îngrijorate şi nu ezită să asculte în genunchi în spatele uşii dacă suspectează că Leonard (care are la activ cel puţin două tentative de suicid) nu şi-a luat pastilele.
Însă cercul vicios trasat de acest forţat cordon ombilical devine de-a dreptul sufocant când în raza vizuală şi sentimentală a tânărului bărbat intră două femei cât se poate de diferite. Pentru ca trama să fie consistentă, Sandra e calmă, caldă, liniştitoare şi răbdătoare şi - defect suprem în ordinea curtenitoare a sufletului lui Leonard - recomandată de grijulii lui părinţi, care, o dată cu reciproc dorita căsătorie, ar realiza şi fuziunea dintre cele două curăţătorii chimice care reprezintă, în ambele cazuri, afacerea familiei. Pe de altă parte, Michelle, noua vecină cu care Leonard dă practic nas în nas pe scări, este laconică şi ezitantă, emancipată şi suficient de egoistă ca bărbatul să o transforme în obiectul obsesiei lui. Iar din acest moment laşitatea, lipsa de experienţă, docilitatea infantilă, dar şi impulsurile sexuale, dorinţa secretă de aventură şi de emancipare de sub tutela părintească încep să se războiască în mintea lui Leonard şi să-l conducă spre acţiuni contradictorii şi gesturi cât se poate de gratuite şi copilăreşti.
Povestea e veche, slavă Domnului, de când lumea, iar femei şi bărbaţi prinşi între alegerea raţională şi cea sentimentală au existat dintotdeauna în cinema. Însă ceea ce fac aici Joaquin Phoenix, Gwyneth Paltrow, Vinessa Shaw, Isabella Rossellini, Moni Moshonov şi Elias Koteas, sub bagheta discretă şi fermă a lui James Gray, ţine de virtuozitate, de fineţe şi simţ al nuanţei. Toţi însufleţesc, în cel mai creativ şi fermecător mod, o mână de personaje cu o poveste convingătoare şi vibrantă. Câţiva oameni care trec prin stări şi impresii familiare tuturor. Pierderi, griji, ezitări, mici nebunii, petreceri şi entuziasme, gafe şi derută. Nopţi descurajante şi zile de rutină. Evenimente care însufleţesc brusc totul şi îţi pun viaţa sub un reflector nu uşor de suportat pentru toată lumea. Toate, plus o atmosferă foarte specială, care ţine de familie şi tradiţie (cam prea ostentativ, totuşi, accentul pe tradiţie în anumite momente) şi mai ales o raportare specială la timp. Leonard, cu precădere, simte altfel timpul, având întotdeauna - mai ales prin pasiunea sa pentru fotografie - răgaz să observe lumea din jur. O dată cu el, James Gray construieşte o lume captivantă, armonioasă precum o bucată familiară de jazz, ale cărei acorduri formidabile te transportă, fie şi vremelnic, într-o lume cu alte coordonate decât frenezia cotidiană meschină. De la Joaquin Phoenix, perfect ca întotdeauna în rolul acestui bărbat / copil domiciliat într-o buclă temporală aparte (şi care le-ar face cea mai urâtă surpriză cinefililor dacă ar renunţa cu totul la film în favoarea rap-ului, aşa cum a declarat) la întreaga distribuţie, de la replici la atmosfera construită extrem de atent şi coerent, de la culori la mişcarea sufletească a personajelor, Two Lovers este un film de stare, din acea categorie prea puţin vehiculată pe ecrane pentru a-i refuza virtuţile reale.
Two Lovers, SUA, 2009.
Regia: James Gray.
Cu: Joaquin Phoenix, Gwyneth Paltrow, Vinessa Shaw, Isabella Rossellini, Moni Moshonov, John Ortiz, Bob Ari, Elias Koteas.