Tineri din toate mediile sociale au urcat sâmbătă seara, pe 5 septembrie 2009, pe scenă şi au dansat pe muzica lui Igor Stravinsky, într-un proiect care şi-a propus să le schimbe vieţile. Li s-a spus că visul lor este un lux într-un moment de criză financiară. Dar ei cred că e o mare necesitate şi se pregătesc să-l împlinească. Coregraful i-a învăţat pe tineri să-şi folosească energia pentru a se putea exprima prin dans.
O sută de trupuri se mişcă dintr-o parte în alta a sălii de sport a Colegiului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti. Sunt aranjaţi pe cinci rânduri, cu faţa spre coregraful care stă în mijloc şi-i pune să-i imite mişcările, să sară, să se învârtească, să alerge spre partea opusă a sălii, unde se regrupează pentru un alt exerciţiu de încălzire.
Sunt 108 de fapt, şi nu sunt numai copii, au între 8 şi 31 de ani, şi repetă câte şase ore pe zi de aproape cinci săptămâni pentru a deveni artiştii primului spectacol de dans comunitar din România. N-ai zice că 50 dintre ei sunt copii ai străzii din casele proiectului Concordia. Alţii vin de la Centrul de plasament Gulliver din Sibiu, de la Şcoala pentru deficienţi de auz nr. 2 "Sfânta Maria" din Bucureşti, de la Ateliere Protejate, un centru pentru tineri cu handicap intelectual.
Lui Monique Gruber, soţia fostului ambasador al Germaniei la Bucureşti între 2003 şi 2006, i-a luat doi ani să-l convingă pe inventatorul dansului comunitar, coregraful britanic Royston Maldoom, să facă o astfel de "nebunie" şi în România. Acesta i-a încredinţat coregrafia spectacolului colaboratorului său Josef Eder, alături de care a pus deja în scenă, în urmă cu doi ani, aceeaşi Pasăre de foc a lui Igor Stravinsky pe care o au dansat-o tinerii români pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Exerciţii de voinţă
În fiecare dimineaţă, Josef a antrenat nu doar corpul celor 100 de tineri, dar şi voinţa, exerciţii care s-au dovedit uneori mult mai dificile decât cele fizice. Coregraful german îi aduna pe toţi în mijlocul sălii şi-i punea să stea nemişcaţi, în linişte. În primele săptămâni, puţini reuşeau să urmeze indicaţiile date într-o romgleză tradusă de Irina Roncea, coregraful român din proiect.
Copiii au fost fermecaţi de muzica lui Igor Stravinsky
"Like piatra, don't move!", le striga Josef copiilor să stea nemişcaţi. Dar ei se fâţâiau, se trăgeau de haine, şuşoteau. Ridica glasul pentru a-i potoli şi a le vorbi, pentru a mia oară, despre respect: "Nu poţi să fii respectat dacă nu-i respecţi pe alţii. Trebuie să înveţi să respecţi în viaţă."
"Ce e interesant la acest grup este cât de incredibil de eterogen este", explică Josef. Iar cea mai mare provocare a proiectului este să-i facă pe toţi aceşti tineri care vin din medii atât de diferite, de la case de copii la licee cu pretenţii, cum este Caragiale, să lucreze ca nişte profesionişti. Coregraful spune că este foarte exigent şi nu-şi va coborî standardele, iar copiii trebuie să înţeleagă că nu este totul doar o joacă. "Nu vreau să lucrez cu nişte copii. Vreau să-i tratez ca pe nişte dansatori profesionişti", explică Josef.
Filosofia dansului comunitar este, în concepţia lui Maldoom, "să dansezi cu oricine, oriunde, oricând". Iar scopul este ca cei implicaţi într-un astfel de proiect să-şi descopere potenţialul, să schimbe mentalităţi şi să distrugă prejudecăţi.
Pentru Monique Gruber, cea care a dat naştere proiectului Pasărea de foc, cel mai mare în care a fost implicată până acum, dansul comunitar este o competiţie în care există numai câştigători. Iar premiul este unul nepreţuit: convingerea că-ţi poţi împlini visele, indiferent cât de îndrăzneţe sunt.
Vis de criză
Nepoata lui Monique Gruber, Sophia, s-a implicat în proiect
Proiectul în sine a fost un vis al lui Monique, care s-a implicat în proiecte sociale în toate ţările în care şi-a urmat soţul, dar a păstrat o relaţie foarte strânsă cu tinerii din Concordia. A vrut să facă mai mult pentru ei, a înfiinţat o asociaţie şi a început un proiect care a speriat-o la început, povesteşte ea într-o română neaşteptat de curată.
"Am crezut că pot să rezolv totul singură, dar a fost o nebunie", mărturiseşte ea. O şi mai mare nebunie a fost să ceară sponsorizări într-un an de criză, dar a reuşit odată ce a convins-o pe Alexandra Arnăutu, care tocmai punea pe picioare propria companie de evenimente, să coordoneze proiectul pe plan local.
Au avut probleme cu sponsorii, cu podeaua din sala de sport plină de cuie ruginite pe care le-au înlocuit pentru a le permite copiilor să danseze în picioarele goale, cu furnizorii de apă şi de mâncare, cu tinerii care nu respectau regulile. "Cheia e să nu depui armele", explică Alexandra. Şi nimeni nu le-a depus până acum, chiar dacă au fost momente tensionate, s-a ţipat, s-a plâns, s-a cerut iertare. Mâine, cei peste 100 de dansatori vor avea primul spectacol pe "cea mai mare scenă a ţării", cum o numesc ei, în cel mai mare eveniment artistic al ţării, Festivalul "George Enescu". Josef este convins că vor fi "minunaţi", dar spune că şi mai important decât spectacolul în sine este "experienţa de a fi pe scenă, de a descoperi, de a explora mişcările corpului, mişcările sufletului".
Coregrafii proiectului
Britanicul Royston Maldoom a iniţiat şi coordonat numeroase proiecte de dans în întreaga lume în ultimii 30 de ani, dar numele lui este legat în special de conceptul de dans comunitar.
Coregraful Josef Eder a înfiinţat un teatru în Germania, a fost premiat pentru spectacolele sale, a jucat în filme şi în seriale, iar din 2005 a început colaborarea cu Maldoom la proiectele comunitare.
Columbianca Martha Hincapié Charry, cel de-al treilea coregraf al proiectului, şi-a prezentat spectacolele în festivaluri europene, a predat dans în ţara natală, iar din 2008 s-a implicat în proiecte comunitare.
Irina Roncea, coregraful român al proiectului, a făcut parte din primul grup independent de dans contemporan din România, a studiat în SUA, a dansat în ţară şi în Franţa şi a participat la un masterclass al lui Maldoom.
Visul, prinţul şi tărâmul magic
Voluntari din Germania i-au ajutat pe coregrafi
Ana-Maria Vereş (17 ani) din Mediaş, care studiază actoria la un liceu din Sibiu, spune că îşi trăieşte deja visul şi n-ar mai vrea să se trezească. Ea a fost aleasă pentru rolul principal al producţiei Pasărea de foc.
Josef i-a pus pe toţi să-şi imagineze că ar avea o pânză de păianjen peste ei şi trebuie să iasă din ea.
Ana spune că a luat exerciţiul în serios şi a fost aleasă pentru că "făcea bine". Iniţial nu ştia ce înseamnă să fie "Pasărea". De-abia după ce a văzut pe laptopul din sala de repetiţii că personajul ei are un altfel de costum şi altfel de mişcări, a înţeles că "e ceva mai mult".
Apoi colegii au început s-o ia în braţe şi s-o strige pe nume, deşi pe mulţi nu-i cunoştea. "Ei mă cred superioară, dar eu nu vreau să fiu."
Bucuria ei este cu atât mai mare cu cât a fost reticentă să vină la Bucureşti, pentru că nu voia să fie şi în vacanţă departe de familia de la Mediaş. Acum spune că a ajuns la "un bine şi mai mare". "Sunt foarte fericită. Aştept să se ducă visul mai departe să văd ce va urma", spune ea.
Respect şi responsabilitate
Cornel Cimpoeru (19 ani), care dansează rolul prinţului Ivan, cel care intră pe un tărâm fermecat, mărturiseşte că visul lui este altul - desenează şi vrea să se specializeze pe grafică de publicitate. Coco, cum îi spun ceilalţi copii, vine de la Centrul Gulliver din Sibiu, unde mai are patru fraţi. Doi dintre ei, Ciprian şi Maria, vor dansa alături de el pe scena Teatrului Naţional. Deşi nu crede că dansul îl va ajuta prea mult pe viitor, recunoaşte că-i va fi de folos ce a învăţat aici: să se concentreze şi să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce face.
Aşadar, pentru fiecare participant, Pasărea de foc înseamnă altceva. Pentru cei mai mici dintre ei este o joacă, pentru cei de la centrele sociale, ocazia să facă altceva, să se bucure de mişcare, să înveţe să respecte şi, nu în ultimul rând, să-şi facă prieteni.
Şi cei cinci elevi de la şcoala pentru deficienţi de auz şi-au făcut prieteni, au avut conversaţii lungi prin semne cu cei care nu cunosc acest limbaj. În general însă au nevoie de ajutorul unui interpret care să le traducă cerinţele coregrafului.
Daniela Mantu, profesor la şcoala "Sfânta Maria", le spune în limbajul internaţional al surzilor că Josef le cere să alerge, să încremenească într-o anumită poziţie, să fie în permanenţă atenţi la el. Şi trebuie să fie, pentru că nu vor să piardă nimic. Le este mai uşor să se concentreze decât celorlalţi copii pentru că sunt obişnuiţi să urmărească cu atenţie şi să imite ce văd. Aşa au învăţat să danseze.
Ana Florentina Minea (13 ani) spune că aude muzica cu ajutorul aparatului pe care-l poartă. Vorbeşte cu mâinile, dar compune cuvinte şi cu buzele. Spune că-i place să danseze şi i se pare uşor tot ce le cere Josef să facă. La început i-a fost mai greu, dar acum s-a obişnuit.
Lipsa auzului îi face pe aceşti copii să-şi dezvolte mai bine simţul observaţiei, explică profesoara. Sunt singurii care au văzut că de grilajele ce protejează neoanele sălii de sport sunt prinşi mulţi fluturaşi de badminton.
Jocuri, lacrimi şi dans
După cele şase ore de repetiţii, de luni până vineri, copiii iau masa, tot la Caragiale, în jurul orei 15.00, apoi au program de voie. Mai puţin aproximativ 35 dintre ei, veniţi din provincie, care au locuit împreună pe parcursul proiectului, la centrul de îngrijire şi găzduire Neghiniţă, din zona Hala Traian.
Fetele şi-au făcut salon de manichiură, pedichiură şi coafor într-una dintre camere, în alta se adunau toţi să se uite la televizor, în hol cântau la chitară, făceau concursuri, învăţau să facă fotografii sau să joace teatru. În piesa pe care au pus-o în scenă printre canapele, rolurile au fost de mame care-şi abandonează copiii, de copii lepădaţi şi de mame salvatoare. Puţini au rezistat să nu izbucnească în lacrimi.
S-a plâns mult şi în ziua în care au reuşit să danseze spectacolul cap-coadă, pentru prima dată, fără indicaţii de la coregrafi. Era într-o miercuri, la trei săptămâni şi jumătate de la începerea repetiţiilor. Josef a sunat-o pe Alexandra Arnăutu, care nu reuşise să ajungă la repetiţie, şi i-a spus un singur cuvânt: "amaizing" (incredibil).
Documentar pe DVD
Tedy (Tudor) Necula, un student la regie care suferă de tetrapareză, regizează şi produce documentarul spectacolului Pasărea de foc. Monique a insistat să-l includă în proiect după ce a citit un articol despre el într-o revistă, iar Tedy a venit cu un proiect ce include realizarea unui DVD care să fie prezentat în festivaluri şi difuzat la televiziuni. A făcut echipă cu doi prieteni, Mircea Valentin, care se ocupă de imagine, şi Bogdan Benea, sunetist "şi multe altele".
La început, copiii erau speriaţi de camera de filmat, gesticulau şi se strâmbau, dar pe măsură ce săptămânile au trecut s-au obişnuit şi unii chiar i-au ajutat cu filmatul. "Lui Coco i-am dat o cameră mică, cea cu care am filmat primele mele scurtmetraje", povesteşte Tedy. Echipa lui a făcut mini-interviuri cu participanţii, a căutat să surprindă momentele interesante, "o ceartă, un accident, o nebunie", iar serile erau rezervate montajului. Filmul care va rezulta va vorbi despre evoluţia tinerilor din proiect, despre visele şi valorile lor, despre pasărea de foc din fiecare.
Spectacole în Bucureşti şi Sibiu
Prima reprezentaţie a spectacolului Pasărea de foc va avea loc mâine, 6 septembrie 2009, de la ora 20.00, în Sala Mare a Teatrului Naţional. În aceeaşi zi şi în acelaşi loc este programată şi o repetiţie cu publicul, de la ora 11.00. Cel de-al doilea spectacol va fi la Sibiu pe 8 septembrie 2009, la Casa de Cultură a Sindicatelor, de la ora 19.00. Intrarea este liberă.