Cum se împlinesc visele - Pasărea de foc

Marian Farcaş are opt ani, dar arată de cinci. Hai şase. A stârnit zâmbete când a apărut prima oară pe scena de la Teatrul Naţional cu un ursuleţ de pluş în braţe, mergând apăsat, ca un om mare, până la semnul din mijlocul platformei. S-a aşezat în genunchi, cu spatele la restul personajelor şi ochii atinţiţi în sală, spre cele aproape 1.000 de persoane care veniseră să vadă primul spectacol de dans comunitar din România. A aşteptat să fie ridicat de Ana-Maria Vereş (17 ani), Pasărea de foc din baletul cu acelaşi nume scris de Igor Stravinsky, luat în braţe şi purtat încet, cu paşi sacadaţi, spre paravanele negre de unde încep culisele.

A doua oară când a venit pe scenă a stârnit hohote de râs. Din culise i se rostogoleau portocale, iar el trebuia să nu reuşească să le prindă. Pe una a oprit-o din greşeală, când s-a aruncat peste ea. Şi pentru câteva clipe s-a uitat nedumerit. La repetiţia din dimineaţa aceleiaşi zile, sâmbătă, 5 septembrie 2009, fructele se rostogoliseră ordonat dintr-o parte în alta a scenei. Opritul era ceva nou. Marian s-a plimbat un pic de pe un picior pe altul, apoi s-a întors spre public şi a ridicat din umeri, bosumflat. Alte hohote. Apoi unul dintre cei 107 colegi de scenă a ieşit din culise, unduindu-se pe ritm, şi a rostogolit fructul după paravane.

Supărarea lui Marian s-a transformat în triumf atunci când pe scenă a apărut Pasărea de foc şi i-a aruncat o portocală. S-a întors victorios spre public, cu fructul ridicat deasupra capului. Sala a început să-l aplaude. Un alt moment care nu coincidea cu repetiţia generală şi care l-a pus pe gânduri alte două secunde. Şi-a continuat imediat rolul, îmbrăţisând Pasărea de foc cu care s-a jucat de-a v-aţi ascunselea sub ochii lui Cornel Cimpoeru (19 ani), prinţul care a pătruns pe tărâmul fermecat al vrăjitorului Kashchei.

Marian apare din nou în scenă după ce vrăjitorul îl răpune pe prinţ, dar pasărea îl readuce la viaţă. După ce vrăjitorul e răpus de propriile creaturi, iar prinţul îi fură sursa puterii. După ce creaturile din gradina magică se trezesc din vrajă, iar pasărea şi prinţul sunt sărbătoriţi ca regi ai ţinutului. Copilul este de data aceasta într-un pat, din nou alături de ursuleţul de pluş. Se zbate, iar prinţul şi pasărea aleargă să-l liniştească, după care dispar, înainte ca Marian să se trezească. Pentru că totul a fost, de fapt, un vis.

Un vis al lui Monique Gruber, soţia fostului ambasador al Germaniei la Bucureşti (2003-2006), care lucrează de doi ani la acest proiect gândit special pentru copiii din România, de care a rămas legată, adunând coregrafi, sponsori, participanţi şi voluntari.

Un vis al Alexandrei Arnăutu, coordonatoarea din Bucureşti a proiectului, primul realizat de propria firmă de evenimente abia înfiinţată.

Un vis al lui Josef Eder, desemnat de cel care a inventat dansul comunitar, Royston Maldoom, să fie coregraful acestui spectacol şi care spune că nu a mai lucrat până acum cu un grup atât de eterogen.

Un vis al celor peste 100 de artişti cu vârste între 8 şi 31 de ani veniţi din centre de plasament, adăposturi pentru oameni ai străzii, şcoli pentru deficienţi de auz, centre pentru tineri cu handicap intelectual, dar şi din licee de top din ţară.

Visul coordonatorilor şi coregrafilor s-a împlinit în cele aproape zece minute de aplauze care au urmat spectacolului de sâmbătă seara. Tinerilor artişti însă, succesul de pe scena celui mai mare teatru din ţară ar trebui să le dea convingerea că-şi pot împlini fiecare visele, indiferent cât de îndrăzneţe sunt.