Cea mai tare legendă urbană românească din anii '80 şi până azi (2) - Amintiri din Epoca de Aur

Cristian Mungiu: "Pentru filmul Amintiri din Epoca de Aur, am adunat împreună cu Hanno Hofer cele mai simpatice legende urbane din perioada comunistă. Ele circulau uneori ca bancuri, alteori cel ce le spunea pretindea că ştie el precis cui s-au întâmplat.

Eu am ales şase dintre legendele culese, pe cele mai hazlii şi mai relevante pentru perioada aceea şi le-am transformat în scenarii. După ele, au fost turnate cele două părţi ale filmului Amintiri din Epoca de Aur: Tovarăşi, frumoasă e viaţa! şi Dragoste în timpul liber.

Mai sunt multe alte legende care mi-au plăcut foarte tare, dar pe care n-am mai apucat să le transform în scenarii. Povestindu-le unora şi altora, s-a născut ideea de a face acest concurs: Cea mai tare legendă urbană românească din anii '80 şi până azi.

Citiţi legendele culese de noi, vedeţi-le pe cele pe care le-am transpus în filme şi trimiteţi-ni-le pe ale voastre la adresa [email protected] cu titlul CONCURS DE LEGENDE URBANE. Cea mai tare poveste trimisă de voi ar putea să devină, la rândul ei, film."

Detaliile concursului se găsesc pe site-ul filmului, www.amintiridinepocadeaur.ro, acolo unde vor fi publicate şi legendele trimise de participanţi.


Se zice că, într-un mic orăşel de provincie, un pensionar suferind de reumatism se pregătea să meargă la Olăneşti cu bilet de tratament. Fiind vară, pensionarul îşi cumpără bilet la un tren de noapte, să meargă pe răcoare. Îşi face omul bagajul şi, pe la 6 seara, iese în faţa blocului unde obişnuia să joace table cu alţi pensionari. Partidele lor de table fiind un obicei în cartier, atrăgeau mulţi chibiţi.

Joacă omul cât joacă şi, când se întunecă, îşi ia rămas bun pentru două săptămâni de la pensionarii lui care îi urează împachetări straşnice la Olăneşti şi intră în casă. Până la 11 noaptea, când avea tren, mai erau vreo trei ore bune. Ce să facă? Se mai uită el la televizor, se mai învârte prin casă, până la urmă se întinde în pat, cum ar veni, să se odihnească un pic până să plece spre gară. Şi adoarme buştean.

Pe la unu noaptea îl trezesc nişte zgomote. Se dă jos din pat şi constată că cineva umblă la uşa lui de la intrare. Îşi dă seama că e un hoţ care pesemne că a prins de veste că la ora aia el, normal, ar fi trebuit să fie în tren, în drum spre băi. Ce să facă? Până să-i vină altă idee mai bună, apucă la repezeală un castron de mămăligă din bucătărie şi se aşază lângă uşă, hotărât să-i dea hoţului cu castronul în cap de cum intră.

Dar spargerea încuietorii se prelungeşte. Spărgătorul încearcă să deschidă încuietoarea cu un şperaclu, fără să facă zgomot ca să nu-l audă vecinii. Era complet linişte şi pesemne că el stătea cu urechea lipită de broască să audă declicul.

Înspăimântat de atâta linişte şi părându-i-se că yala e pe cale să cedeze, pensionarul îşi pierde cumpătul şi izbeşte cu castronul în broasca de la uşă. Se lasă linişte şi pensionarul se refugiază în dormitor convins că a speriat infractorul, dar neîndrăznind să deschidă uşa să verifice.

A doua zi de dimineaţă sună cineva la uşă. E Miliţia care îl înştiinţează că are un hoţ mort de frică pe preşul de la intrare.