După 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (fie, ceva mai mult de-atât), Cristian Mungiu rămâne ancorat în meandrele concretului anilor '80 şi ne deapănă Amintiri din Epoca de Aur, un proiect colectiv care reuneşte cinci regizori (Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Cristian Mungiu), strâns uniţi în jurul scenaristului cu acelaşi nume. Scenariul lui Mungiu e firul roşu precum drapelul Partidului care străbate un film cu suişuri şi coborâşuri (calitative) mai ceva ca "orizontul ondulat din filozofia lui Lucian Blaga" (ca să pastişăm putin şi din comentariile literare optzeciste...). Se vede treaba că celor cinci le-a făcut reală plăcere să Recupereze, Refolosească şi Recondiţioneze amintirile din vremea nopţilor pierdute la bairamuri, video şi cozi la te miri ce. Şi că veni vorba...
Să se dea mai puţin în faţă, să ajungă la toată lumea...
Mungiu susţine că ordinea episoadelor e interşanjabilă şi, în plus, în spiritul epocii cu pricina, că numai cinci din cele şase episoade "se bagă" la fiecare proiecţie - astfel încât spectatorii de la festivalul de film de la Toronto au fost privaţi de Legeda politrucului zelos (prezentă în dosarul de presă) dar s-au delectat cu:
Legenda activistului în inspecţie
Legenda fotografului oficial
Legenda şoferului de găini
Legenda poliţistului lacom
Legenda vânzătorilor de aer
Fie şi aşa, în formaţie incompletă, filmul e lung (138 minute la Toronto), lung cat o cuvântare de-a lu' Tovarăşu'...
Update: Între timp, aflu că s-a hotărât ("de sus", probabil) ca în România filmul să ruleze în două părţi separate, deşi nu mi-e clar care e aranjamentul pentru piaţa internaţională. Şi că veni vorba...
... şi de alte naţionalităţi
Reacţia jurnaliştior "de peste hotare" cu care am stat de vorbă după proiecţia de presă de la Toronto a fost aproape în unanimitate "mda, interesant, dar probabil că mult mai relevant şi amuzant dacă ai trecut tu însuţi prin toate astea...", ceea ce mi-a întărit senzaţia că văd în sfârşit (dacă nu punem la socoteală majoritatea filmelor lui Nae Caranfil) un film făcut cu adevărat pentru publicul românesc de film, oricat de controversată ar fi existenţa acestui grup..., care probabil se va bucura de acest "Dacă doriţi să revedeţi" meets "Un zâmbet pe 16 milimetri". Un film...
... de iepocă
Pe de o parte, Amintirile... redă cu minuţie epoca cu acelaşi nume, de la decoruri şi costume, până la limbaj - fie el lemnos sau din alte esenţe (vezi copiii "cu cheia de gat" şi tineretul "la agăţat"). Pe de altă parte, episoadele par a fi mai puţin despre comunism şi mai curând despre oameni şi poveştile lor. Istorii orale care ilustrează o istorie a mentalităţilor...
Eu zic că e bine, e foarte bine, tovarăşi, că ne putem detaşa şi privi înapoi fără mânie proletară la o eră de-acum apusă. Apusă şi nu tocmai: cum bine zicea cineva, povestea şoferului de găini putea să se întâmple şi ieri iar cea cu vizita de lucru se poate transpune uşor într-un birou de provincie al mai ştiu eu cărei companii internaţionale... multiregional dezvoltate.
Realizatorii filmului s-au străduit mult (şi bine) să ne convingă că Amintirile... nu e un film despre comunism. Foarte corect, tovarăşi. E un film despre efectele secundare ale comunismului asupra românilor şi despre antidotul care ne-a tratat (nu şi vindecat...) de comunism: băşcălia. Asta, plus descurcatul, ciupitul, bârfa, invidia, datul în gât şi alte sporturi de epocă.
În concluzie, vă dorim vizionare plăcută, tovarăşi: o delectare de la un generic la altul! Apropo, menţiune specială pentru generice - păcat însă că nu se termină cu Hora Unirii...
