Mungiu ne forţează să ieşim din amnezia colectivă, de data asta prin rîs şi satiră apăsată pînă la negru. Rîzi, dar te ia cu fiori. Cele patru scurtmetraje din prima parte, sub motto-ul Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, scot din lada de gunoi a memoriei lucruri pe care ne-am străduit cu străşnicie să le uităm. Capacele de butelii înşirate pe sfoară, ca să marcheze locul la coadă, galantarele cu creveţi, pionierii, secretarii de partid, miliţienii, sloganele idioate împotriva "bombelor cu neutroni", procentele aberante, cenzura, cartelele de alimente, teama care otrăvea totul. Deşi puse în formă de regizori diferiţi (Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Hoffer, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu), "scurtele" din Amintiri păstrează unitatea de vervă şi de sarcasm. Sînt scene din acelaşi coşmar, bancuri cu poantă comună şi tăioasă, prezentă în fiecare secvenţă: aviz nostalgicilor! Cum să regreţi aşa ceva? Şi cum te poţi elibera de vechile spaime dacă nu prin rîs?
Noi n-am rîs suficient de epoca aceea, n-am depăşit şocul posttraumatic din '89. E cazul să ne trezim, ne îndeamnă Mungiu & comp, şi să înţelegem o dată pentru totdeauna dimensiunile glumei proaste care ne-a zdruncinat ca neam. Sigur, unii au crezut cinstit în comunism. Şi tocmai pentru că au crezut într-o aberaţie, în Binele Unic, au făcut cel mai mult rău. Legenda activistului zelos care pleacă să alfabetizeze babele pe coclauri arată cît de rupt de realitate şi în acelaşi timp cît de agresiv lucra sistemul.
Cei mai mulţi însă n-au crezut, şi-au băgat picioarele în ideologie, dar au tremurat slugarnic în faţa Partidului, interpretat de o Volgă neagră, parcată implacabil în faţa Casei Presei. Legenda fotografiei oficiale ne poartă prin labirintul propagandei, al pozelor retuşate şi trucate pentru ca "Tovarăşul" să pară mai înalt, mai deştept şi mai frumos decît "domnii" din capitalism. Asta, ca să ne convingem că libertatea de exprimare nu e un lucru de lepădat. Şi ca să nu ne facem iluzii că diversitatea din presa de azi înseamnă automat diversitate de opinii. Cenzorii stau la pîndă în noi, gata să apere ideologia dominantă, gata să ne scutească de efortul de a gîndi cu capul nostru. E drept că ziarele aveau şi pe atunci utilitate practică, serveau adică la împachetat salamul şi pîinea de la masa de prînz. Dar, din fericire, pe atunci nu se inventase Adobe Photoshop.
Poveştile sînt spuse alert şi spumos, cu pedala apăsată nemilos pe umor. Da, era de rîs, cum nu ne-am dat seama că trăiam într-o caricatură? Era de rîs, dar atunci nu rîdeam, poate pentru că nu există rîs destul de puternic pentru asta. Ar fi trebuit să fie un hohot colectiv, dar n-au fost decît rictusuri izolate. Amintirile schiţează o arheologie socială, nu un proces. Personajele sînt tipuri, profiluri bidimensionale, cu valoare pur ilustrativă. Dar situaţiile au complexitatea tragicomică a vieţii reale, frumoasă numai în lozinci şi numai pentru vînzătorii de la "Carne" şi privilegiaţii sistemului.
Faceţi cunoştinţă, aşadar, cu miliţianul care crede în porc şi e gata să sară în aer pentru asta ca mujahedinii, cu inimile frînte de sandvişuri cu salam de Sibiu, cu baciul lăsat fără voce de o îngheţată, cu primarul ipohondru care se află în pragul infarctului de cîte ori sună "de la judeţ". Amintirile nu-i judecă, nu pun ştampile, nu moralizează. Micile epiloguri buclează şi iluminează poveştile, ca pe bijuterii, lăsînd concluziile la alegerea publicului.
Dar, dar... Înainte de a condamna lumea "Epocii de Aur", trebuie să ne întrebăm un lucru. Cum de-am ajuns cu toţii în carusel? Ce ordin hipnotic ne-a precipitat în hora sistemului? Cum de-am rămas jumătate de secol în aer şi de ce n-am îndrăznit să ne desprindem şi să oprim jucăria infernală de la buton?