Primul şoc la TIFF 2004 l-am trăit la impactul cu pelicula suedezului Mikael Hafstrom Răul (Evil - 2003). La ieşirea din sală, tremuram literalmente când un tânăr din comitetul de organizare mi-a cerut votul pe un fluturaş. Nu ştiam ce calificativ să-i dau, cu toate că nu intră în competiţie, figurează doar la secţiunea Supernova şi nu bănuiesc ce rol va avea clasamentul obţinut. După ce am trecut în timpul proiecţiei prin diferite faze de indignare, chiar până la o revoltă mocnită, scrâşnită, îndreptată împotriva sistemelor educaţionale ultra-rigide şi fatalmente greşite, respingătoare, bulversat de drumul interior parcurs de Erik Ponti (Andreas Wilson), cu toate că pe scaun fiind sancţionam în gând pelicula cu "e o tâmpenie, imposibil să se întâmple aşa ceva", etc., am dat "excelent" producţiei nominalizate la Oscar pentru cel mai bun film străin. Poate pentru că răul pus în imagine cu atâta brutalitate m-a tulburat până în adâncul sufletului. Toţi cei care au lovit în Erik Ponti au lovit în mine. Oare aşa vor fi simţit şi ceilalţi spectatori?
Dar filmul lui Mikael Hafstrom numai excelent nu e! Extrem de bine lucrat, construit pe eternul conflict dintre bine şi rău, în aparenţă facil, banal, beneficiind de un limbaj pe cât de direct, curajos şi realist, pe atât de violent, filmul transmite o tensiune apăsătoare, deseori explozivă. Aceasta e în stare să-l scoată pe spectator din sărite sau din sală (de ce nu?) după fiecare scenă dură în care răul declanşat domină binele umilit, îngenunchiat. Şi scenele astea se ţin lanţ, încordarea accentuîndu-se treptat, până ajunge în doze insuportabile.
Erik Ponti pare a fi un erou negativ la început. A participat la o bătaie cu colegii şi din acest motiv a fost exmatriculat. Ajunge într-un liceu unde disciplina este controlată de un comitet de "veterani" care îi terorizează pe "boboci". Inversarea aceasta a rolurilor, într-un univers concentraţionar, guvernat de inflexibilitatea legilor, duce la demascarea răului existent latent în fiinţa umană. Căci Răul (filmul) este o critică virulentă la adresa instituţiilor educaţionale cu regim autonom care ascund sau tolerează violenţa juvenilă în spatele unei discipline de fier.
Erik "cel rău" este mereu victima "celor buni şi drepţi". Experienţa lui iniţiatică are ceva din tristeţea şi tragedia unui martiriu. În lumea adulţilor eroul nu are ce căuta din pricina firii lui rebele care de fapt nu aspiră spre nimic altceva decât spre libertate. Între adolescenţi este încolţit de cei ce deţin frâiele puterii în colegiu. Unul dintre profesori face elogiul rasei germanice, prin exemplificări umilitoare, făcute chiar pe elevi şi asta nu este împotriva regulamentului interior al şcolii. Cum nu este împotriva regulamentului interior nici nerespectarea secretului corespondenţei. O aluzie la ură rasială ca reminiscenţă nazistă se insinuează acuzativ. Profesorul de sport îl încurajează pe Erik - în avantaj personal - să lupte pentru campionatul de nataţie ascunzându-se după lozinca "sportul e democratic". Dar Erik va constata cât de democratic e acesta în liceu când îşi dă seama că fiul unuia dintre cei mai importanţi sponsori ai şcolii trebuie să câştige.
Multe din pedepsele date lui Erik de "comitetul de conducere" m-au dus cu gândul la celebrul film al lui Sidney Lumet Colina. Absurbul se îmbină şi aici cu cruzimea. Reţinem din folclorul nostru cazon măsurarea cantinei cu un chibrit drept simplă amintire hazlie spusă după lăsarea la vatră pe lângă sadismul cu care "veteranii", satrapi în devenire, puneau în aplicare pedepsele.
Şi totuşi, după atâta tensiune greu de suportat, a avut loc şi eliberarea. Erik îl prinde pe liderul comitetului singur, la zeci de kilometri de colegiu. Doar ei doi. Faţă în faţă. Punct culminant. Ce se va întâmpla? Dintr-o clipă în alta Erik poate să-i zdrobească ţeasta cu parul din mână... Dar n-o face. Pentru că el este cel bun. Binele nu este consubstanţial răului. Binele poate exista în afara răului, independent şi uniform, egal cu el însuşi, câtă vreme răul nu poate exista decât căţărat pe spinarea binelui, atacându-l, maltratându-l, dacă se poate, distrugându-l.
O analiză a răului extrem de bine dusă la finalizare. Un film răscolitor. Mikael Hafstrom - un profesionist pornit pe drumul strălucitelor tradiţii ale filmului suedez.
Nu, Răul nu e un film "excelent", cum, peste măsură de emoţionat, am bifat la sfârşitul proiecţiei. E un film dureros, un film-traumă, copleşitor prin tensiunea creată în jurul atrocităţilor îndurate de un tânăr chiar în procesul de educare şi formare a sa pentru viaţă. Răul e adânc sedimentat în fiinţa umană. E suficient să-l faci permisiv sub oblăduirea unui regulament pentru a lua proporţii.