Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Festivalul internaţional de film Comedy Cluj (episodul 3)


octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am o slăbiciune pentru tot ce vine din America de Sud, aşa că nu puteam pierde singurul film sud-american din programul Comedy Cluj: La Ciénaga / Mlaştina, debutul din 2001 al Lucreciei Martel în lungmetraj. În timpul filmului, mă uit la ceas şi constat că a trecut deja aproape o oră şi nu am văzut nicio scenă amuzantă. Încep să mă întreb dacă nu cumva am nimerit la un alt festival de film, sau dacă, peste noapte, mi-am pierdut simţul umorului. În mod clar, La Ciénaga a ajuns în programul Comedy Cluj dintr-o eroare, însă una care nu m-a deranjat deloc.

"It was a queer, sultry summer" - cuvintele Sylviei Plath ar putea foarte bine descrie atmosfera apăsătoare prezentă în La Ciénaga. În ciuda unor scene în care atmosfera e una destinsă, ai mereu impresia că urmează să se întâmple ceva rău. Şi chiar se va întâmpla. Scena cu care se deschide filmul creează deja o senzaţie de malaise. Un grup de persoane bine alcoolizate stau lângă o piscină, însă văzând că se apropie o furtună, îşi iau paharele în mână şi, foarte lent, îşi târâie zgomotos scaunele după ei. Una dintre femei, Mecha, cade şi se răneşte destul de grav, însă nimeni nu se grăbeşte să o ajute. Pe tot parcursul filmului e prezentă o stare de letargie, precum şi una de confuzie (copii şi adolescenţi care aleargă, câini care latră etc.). La Ciénaga e povestea unor două familii disfuncţionale, aflate în cădere liberă, dar dacă ne uităm la situaţia Argentinei din 2001, filmul ar putea fi văzut şi ca o metaforă pentru starea de declin în care se găseau atât guvernul argentinian, cât şi clasa de mijloc. În fine, "cada uno ve lo que puede" ("fiecare vede ce poate"), ca să o citez pe Tali, verişoara Mechei.

În 1968, nu doar studenţii şi muncitorii au pornit revolte împotriva sistemului. Şi doamna Ratcliffe a organizat propria ei revoluţie. Însă una mai personală, menită să-i salveze familia. Mrs. Ratcliffe's Revolution e povestea unei familii engleze, care la iniţiativa soţului, marxist convins, se mută în RDG. Faptul că filmul e inspirat dintr-o poveste reală nu face situaţia mai puţin absurdă. Şi totuşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu e nimic surprinzător în povestea asta. 1968 a fost anul în care studenţii francezi stăteau în librării şi citeau cărticica roşie a lui Mao. Iar cu un an mai devreme, Régis Debray se alătura luptei lui Che Guevara, în Bolivia. Comuniştii din Vest aveau o imagine idealizantă despre viaţa într-o ţară comunistă, o imagine care era, bineînţeles, foarte departe de realitate. Exact asta va afla şi familia Ratcliffe. Dl. Ratcliffe va fi surprins să afle că s-a înşelat nu doar în privinţa sistemului comunist, ci şi în privinţa soţiei sale, care se dovedeşte a fi mai mult decât o casnică, ea fiind cea care a plănuit evadarea lor din RDG. Mrs. Ratcliffe's Revolution e genul de film la care poţi merge cu întreaga familie; nu e deloc provocator şi nici nu se poate compara cu Good Bye Lenin!.

În ultima zi de festival, am reuşit să ajung şi la Du Levande / Voi, cei vii, filmul care a câştigat trofeul festivalului. Du Levande e o comedie neagră despre condiţia umană, despre problemele de zi cu zi, despre visuri şi deziluzii. Personajele lui Roy Andersson cedează nervos în public şi se plâng încontinuu că nimeni nu-i înţelege. Chiar şi psihiatrul s-a săturat să asculte problemele tuturor, ajungând la concluzia că toţi oamenii sunt egoişti, astfel că a renunţat la a-şi mai ajuta pacienţii. Acum doar le prescrie pastile. Cu cât mai puternice, cu atât mai bine.

Andersson a ales să ignore constrângerile legate de cauzalitate şi coeziune spaţială şi temporală specifice construcţiei narative clasice, ceea ce face ca filmul să fie foarte fragmentat. Andersson mai foloseşte tehnici neconvenţionale, cum ar fi monologurile ţinute de unele personaje, care se adresează direct spectatorilor. De asemenea, nimic nu e lăsat la întâmplare; fiecare scenă beneficiază de o compoziţie atent studiată. Ce nu e foarte clar e de ce unele personaje revin pe parcursul filmului, iar altele nu. De ce nu e important, de exemplu, să o revedem pe învăţătoarea care izbucneşte în lacrimi în faţa elevilor săi, dar e important să o auzim pe adolescenta care se imaginează căsătorită cu Micke de la Black Devils cum repetă "cât de fain cântă Micke"? Apariţiile repetate ale unor personaje, fără introducerea unor elemente noi, pot deveni obositoare, la un moment dat.

Ultimul film pe care l-am văzut în cadrul festivalului a fost Ridicule, de Patrice Leconte. În Franţa lui Ludovic al XVI-lea, ca să ajungi la Rege, trebuia mai întâi să-i distrezi pe curteni. Însă umorul practicat de aristocraţii francezi era mai degrabă un joc crud, în urma căruia cel care cădea victima glumelor nu mai avea ce căuta la Curte, şi în urma căruia se ajungea chiar şi la suicid sau dueluri. Ridicule îl are în centru pe Gregoire Ponceludon de Malavoy (Charles Berling), inginer care are un plan de desecare a mlaştinilor de pe domeniul lui, ceea ce ar duce la scăderea numărului de morţi în rândul ţăranilor, deci un subiect mult prea serios pentru discuţiile de la Curte. Gregoire, ajutat de prezenţa sa de spirit, precum şi de intrigile contesei de Blayac (Fanny Ardant) obţine, în sfârşit, o audienţă la Rege. Dar pentru că a făcut greşeala de a presupune că relaţia dintre el şi Madame de Blayac nu era una serioasă, Gregoire e ridiculizat de faţă cu toţi curtenii, la un bal mascat, ceea ce înseamnă că nu mai are nici o şansă de a se întâlni cu Regele. Ca şi Mon meilleur ami, al aceluiaşi Leconte, Ridicule e comedie până la un punct, fiind mai mult o lecţie de morală.

Acum, la sfârşitul festivalului, am fost curioasă cum arată clasamentul filmelor în funcţie de voturile spectatorilor (Cealaltă America / Valami Amerika e pe primul loc). Spre surprinderea mea, nu se regăseşte acolo niciun film dintre cele pe care le-am văzut eu. Dar poate că filmele cu muncitori în fabrici sau cele despre existenţa umană nu sunt pe gustul majorităţii...

Descarcă programul şi sinopsisurile filmelor din Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anamaria Dobinciuc


Alte articole

 Însemnări de la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 (V), Alex Moldovan
 Palmaresul Festivalului Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009, Alex Moldovan
 Festivalul internaţional de film Comedy Cluj (episodul 2), Anamaria Dobinciuc
 Însemnări de la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 (IV), Alex Moldovan
 Însemnări de la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 (III), Alex Moldovan
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer