Festivalul internaţional de film Comedy Cluj (episodul 2)

Creditele pentru Svobodnoe plavanie / Plutind la întâmplare încep să curgă pe ecran, şi eu am o dilemă. Ce trebuie, de fapt, să votez pe acel buletin? Cât de mult mi-a plăcut filmul sau cât de mult m-a făcut să râd? Cadrele lungi din Plutind... nu prea lasă loc unui comic de situaţie care să provoace râsul cu lacrimi. Umorul e mai degrabă unul subtil, singura scenă cu adevărat ilară fiind cea în care personajul principal, Leonid, încearcă să-i aprindă ţigara unui bărbat cu barbă (barba nu e doar un detaliu; e chiar elementul esenţial în respectiva scenă).

Undeva în Rusia, Leonid e angajat la o fabrică. Ce se întâmplă însă în momentul în care fabrica se închide nu e la fel de spectaculos ca în Louise-Michel, filmul despre care am vorbit în articolul precedent. A doua zi, dimineaţa devreme, Leonid e gata să-şi caute un alt loc de muncă. E mai întâi vânzător de pantofi, apoi zugrav, pentru ca, în cele din urmă, să fie angajat la o firmă de reparaţii drumuri. Aici avem poate cele mai bizare personaje din film: un şef cu o adevărată filosofie a drumului şi alţi doi muncitori, care ar fi destul de potriviţi şi pentru un film de Todd Solondz. Plutind... poate fi privit ca un portret, nu foarte flatant, al clasei muncitoare, dar poate fi plasat şi în contextul mult mai larg al dilemelor existenţiale.

Următorul film pe listă e Jour de fête, care este mai mult decât o comedie reuşită; îţi ajunge la suflet şi îţi dă acea senzaţie de fausse nostalgie. După cum anunţă şi titlul, e zi de sărbătoare într-un mic sat din Franţa: carusel, fanfară, jocuri şi un cinema ambulant Aici, poştaşul François vede un film despre Poşta americană, iar a doua zi, acesta e pus pe fapte mari. Cine are nevoie de avioanele Poştei americane, când el, cu bicicleta lui, livrează scrisori şi telegrame la orice oră din zi (sau din noapte)? Încurajat de toţi sătenii, François e hotărât să demonstreze că-şi poate face meseria à la américaine. Filmul lui Tati debordează de creativitate, gagurile fiind la concurenţă doar cu cele ale lui Chaplin. Comparaţia cu Chaplin nu se opreşte, bineînţeles, doar la nivelul gagurilor. Problema modernizării tehnologiei prezentă în filmele lui Tati se regăseşte, iniţial, în Modern Times.

După Tati, a urmat o dezamăgire: comedia din 1981 a lui Francis Veber, La chèvre. Recunosc că nu sunt fan Veber (Tais-toi şi La doublure mi s-au părut mai degrabă plictisitoare). Şi recunosc, de asemenea, că nu pot explica de ce La chèvre nu funcţionează. Scenariul e bun, Pierre Richard e excelent în rolul ghinionistului, Depardieu e întotdeauna interesant de văzut într-o comedie; şi totuşi, ceva lipseşte. Dar poate că nu a ajutat nici atmosfera de film horror dată de o sală aproape goală (am numărat patru persoane; şase cu voluntarii de la subtitrări), la 10 a.m.

Unsprezece ore mai târziu, Hindemith - producţie bulgară aflată în competiţie. Titlul e o referinţă la compozitorul german Paul Hindemith. De ce Hindemith? Regizorul Andrey Slabakoff îşi explică alegerea prin faptul că statura compozitorului suscita mai mult interes decât muzica sa, ceea ce spune ceva despre societatea în care trăim. Astfel că şi în film, Hindemith e un compozitor pitic, dar unul care se ocupă mai mult cu reclamele decât cu muzica. Reclamele la produsele Hindemith sunt de fapt un laitmotiv al unui film care e o critică la adresa societăţii de consum, societate în care orice manifestare a individualităţii e sistematic descurajată. Două familii identice se mută în două case identice şi duc două stiluri de viaţă identice. În momentul în care îşi dau seama că, orice ar face, nu se pot diferenţia, îşi declară război. Gradul de violenţă din final, deşi mai scăzut, aminteşte de Week-End a lui Godard, şi acesta fiind tot o critică la adresa consumerismului şi societăţii de loisir.

Însă ce-l preocupă pe Slabakoff e mai mult lipsa de sens a existenţei umane decât capitalismul în sine. Atât personajele principale, cât şi cele episodice (unele mai ciudate decât altele) îşi au destinul legat de un parc de distracţii, unde există, invariabil, un carusel - un alt laitmotiv al filmului. Adică totul este un ciclu, iar noi ne învârtim în cerc fără să ştim de ce sau cum să ieşim din acel cerc. Hindemith pune întrebări filosofice, dar fără a da răspunsuri sau sfaturi. E o oglindă care ne obligă să ne privim, chiar dacă nu ne place ce vedem.

Dacă la realizarea filmului, Slabakoff a avut opţiunea de a la lăsa întrebările fără răspuns, nu aceeaşi a fost situaţia la Q&A-ul care a urmat după proiecţie, când a fost sincer şi a recunoscut că nu ştie ce e de făcut pentru a ieşi din cercul în care ne învârtim. Şi apropo de Q&A, regizorul a avut ghinionul de a da peste nişte spectatori timizi, astfel că pe unii i-a mituit cu câte o bere pentru întrebări. Ne-a cerut doar să nu-l întrebăm de ce a căzut guvernul României.