La ciénaga / Mlaştina (Argentina, Franţa, Spania, 2001), regizat de Lucrecia Martel, m-a uns la suflet. După atâta comedie începeam să-mi pierd simţul realităţii. Iar acesta n-a fost o comedie. O, nu. Dimpotrivă. Sunt momente, rare ce-i drept, în care lucrurile se potrivesc frumos: cel mai recent film al regizoarei argentinience, La mujer sin cabeza / Femeia fără cap, era pe lista mea scurtă de vizionări, aşa că La ciénaga a picat la ţanc, introducându-mă în universul ei mlăştinos. Căci o mlaştină e totul în film. Protagoniştii adulţi, nişte epave ce par a mai trăi şi a se târî de colo până colo doar în virtutea inerţiei, sunt beţi-morţi mai tot timpul, se ceartă şi se bârfesc fără încetare. E mult sânge în filmul ăsta şi violenţă cât încape. Copiii, care mai de care mai ciudăţei, se distrează trăgând cu puşca în pădure, se lovesc sau se rănesc la rândul lor. Amfitrioana se taie chiar la început în nişte cioburi. Avem momentul bătăii, apoi pe cel al copilului care cade de pe o scară. Tonurile folosite sunt crude, imaginea extrem de bine tăiată are o cromatică aspră. Un truc folosit pentru crearea senzaţiei apăsătoare e exploatarea acelei "tăceri" atât de frumos teoretizate de către John Cage. Cu alte cuvinte, sunetul nu lipseşte nicio secundă, dar e discret inserat; fundalul sonor e populat - uneori imperceptibil, alteori mai accentuat - cu ceva, fie că e vorba de zgomotul ploii, al pădurii sau al oraşului. Uneori găselniţa asta poate deveni obositoare, dar aici e folosită cu cap şi, în condiţiile unei mize artistice evidente, este de efect. Construcţia poveştii în general e una inteligentă şi chiar dacă vorbim de un film lent, nu trenează şi nu plictiseşte.
Cu Hindemidth lucrurile n-au stat la fel de bine. Bun, scenariul, scris de către regizorul filmului, bulgarul Andrej Slabakoff, care a şi câştigat votul juriului, promitea multe şi avea un potenţial cert. O satiră la adresa noilor îmbogăţiţi, cu personaje puse caricatural în oglindă - la propriu şi la figurat - pentru a li se dovedi lipsa de caracter şi personalitate, cu peisaje ce aduc dureros de mult cu cele de la noi, mai exact vile trase la indigo amplasate în vecinătatea vechilor cartiere comuniste. Dar folosirea personajelor-tip poate fi periculoasă (mai ales când nu eşti Andersson sau Tati) şi duce aici la un schematism nesănătos care trădează o oarecare superficialitate. Eu nu m-am lăsat convins. Pe alocuri, Slabakoff mi-a părut un soi de Kusturica wannabe, dar lipsit de nervul şi tupeul care îi dă tot farmecul regizorului bosniac.
Aceasta a fost prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Comedy Cluj. Au fost 70 de filme din 25 de ţări şi 200 de proiecţii, prezentate la trei cinematografe - Republica, Arta, Victoria, ca să nu mai punem la socoteală şi Casa de Cultură a Studenţilor. De data asta am preferat să merg, precaut, pe mâna experienţei şi nu a intuiţiei, şi a fost o încântare să revăd filmele lui Tati, să mă bucur de succesul lui Roy Andersson şi să am parte, totuşi, de cele câteva surprize plăcute de care am pomenit deja. Din punctul meu de vedere, organizarea a fost impecabilă, petrecerile reuşite şi s-a simţit prezenţa unei mâini ferme care a ţinut lucrurile în frâu. Aşteptăm, desigur, ediţia a doua. Eu, unul, mă declar mulţumit.
Descarcă programul şi sinopsisurile filmelor din Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 aici.