În a doua categorie intră Legenda fotografului oficial - cel de-al doilea scurt-metraj din cele patru care compun Partea întîi. Acesta se ţine exclusiv în poanta lui finală: un fotograf însărcinat să "mînărească" o fotografie cu Valéry Giscard D'Estaing şi Ceauşescu, astfel încît acesta din urmă să nu apară cu capul descoperit în faţa francezului, comite o gafă în urma căreia Ceauşescu apare, pe prima pagină din Scînteia, cu două căciuli - una pe cap şi una în mînă. La fel ca într-un banc, situaţia care are parte de acest deznodămînt e schiţată extrem de sumar: fotograful vorbeşte un pic, la început, despre frica permanentă cu care trăieşte, mai vorbeşte un pic despre sănătatea sa şubredă, stăpînii săi de la Partid pocesc de două ori numele lui Giscard D'Estaing - şi ăsta-i tot filmul. Un banc, deci. Văzut la cinema sau auzit la o masă, e exact acelaşi lucru, ceea ce e un alt fel de a spune că e neinteresant din punct de vedere cinematografic. (Mulţi spectatori au o groază copilărească de ceea ce numesc "spoleire" - relatări prea amănunţite ale subiectului -, dar adevărul e că un film care chiar merită văzut nu poate fi spoiled prin simpla divulgare a ceea ce se întîmplă în el: ce-l face să merite văzut - ce-l face cinema şi nu literatură scrisă sau orală - rezistă spunerii; dacă nu rezistă înseamnă că nu merită văzut - înseamnă că povestea respectivă e totuna filmată, scrisă sau spusă prin viu grai.) Scurt-metrajul respectiv e regizat de Hanno Höfer, dar, după cum arată, putea fi regizat de oricine (cu condiţia ca acel "oricine" să nu fie chiar incompetent). Tot ce-a făcut Höfer aici a fost să administreze filmarea scenariului lui Mungiu, să ilustreze - dar nu în vreun stil anume - acest scenariu.
La acelaşi nivel este şi scurt-metrajul numărul trei - povestea unui activist zelos, care s-a ambiţionat să alfabetizeze, în timp record, un sat izolat. Regia, semnată de Răzvan Mărculescu, e tot mecanic-ilustrativă, atunci cînd nu e grosolană - uitaţi-vă la cadrele ieftin-ironice (un copil cască, o babă priveşte fără să înţeleagă nimic) intercalate în prelegerile activistului şi reprezentînd comentariul regizorului la adresa lui. Şi dacă Legenda fotografului... măcar avea o poantă bună, poanta de-aici e de-o calitate îndoielnică: activistul se alege cu o bîtă în cap de la singurul ţăran care a refuzat să treacă pe la orele lui - un baci care, văzîndu-l cum îşi scutură bocancii, cu mîna pe un stîlp de înaltă tensiune, crede că s-a electrocutat şi îl loveşte ca să-l salveze. Şpilul numărul unu: dacă un ţînc proaspăt alfabetizat nu i-ar fi citit baciului ce scrie pe stîlp, nimic nu s-ar fi întîmplat. Şpilul numărul doi: oare baciul chiar a crezut că activistul se electrocutează sau s-a folosit de scuza asta ca să-i ardă una în cap de plăcere? Oricum, baciul ăsta care nu ştie carte, dar care ştie că activiştii sînt răi, e, de fapt, un poncif realist-socialist cu semn schimbat: pe vremea realismului socialist, el ar fi ştiut - tot aşa, din instinct - că activiştii sînt buni. Întocmai ca un autor realist-socialist, Mungiu flatează "înţelepciunea populară" - un lucru nedemn de autorul lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
Nici scurt-metrajul numărul patru - povestea unui miliţian (Ion Sapdaru) care încearcă să omoare un porc în apartamentul său de bloc, fără ca vecinii să afle - nu e regizat grozav (în secvenţele-coperţi, plasate în şcoala unde învaţă copilul miliţianului, copiii rîd şi "fac nebunii" cam la comandă), dar situaţia în sine e una imparabilă (şi, în sfîrşit, una prin excelenţă cinematografică): e genul de situaţie care practic se scrie şi se regizează singură (regia e semnată de Constantin Popescu), iar Sapdaru e un mare actor comic.
Am lăsat la urmă primul scurt-metraj din cele patru - despre un sat care primeşte o inspecţie în ziua de dinaintea unei "vizite de lucru". E de departe cel mai lucrat pe detalii - atît din scriitură, cît şi din regie (Ioana Uricaru): e mereu ceva de văzut în planurile doi şi trei ale imaginii. Iar atunci cînd inspectorii se aşază la masă cu oficialităţile satului şi încep să chefuiască, devine un fel de Nunta mută, dar bun. Nunta mută vedea cultura românească a chefului ca pe o formă de rezistenţă la dictatură, ceea ce reprezintă un fel mult prea măgulitor - ca să nu spun "mincinos" - de a o vedea. Acest scurtmetraj - cel mai bun dintr-un calup modest - e un antidot binevenit.