Acţiunea filmului fiind plasată în anii '80, ne doream să putem folosi nişte muzică din perioada aia. Aveam în film o secvenţă cu un bairam, cum îi ziceam pe vremea liceului - cu glob cu oglinzi care se învârtea, magnetofon Kashtan şi tot tacâmul.
Ne trebuia muzică. Am încercat să ne amintim ce muzică ascultam pe vremea aia: Pink Floyd nu era de bairam, de Scorpions am realizat că nu ne puteam atinge că ar fi fost prea scump, am zis să încercăm să luăm drepturi pe ceva mai de pe lângă noi, gen Sandra, CC Catch, Modern Talking sau aşa ceva. Mai cu seamă că circula legenda că întotdeauna, la trupe de felul ăsta, cineva din ele e român.
Am trimis o grămadă de adrese, hârtii, emailuri - pauză: niciun răspuns. Unele trupe se destrămaseră, la altele nu era clar cine are drepturile, timpul trecea. În cele din urmă, ne-am dat seama că în ritmul ăsta o să ne prindă mixajul filmului fără muzică.
Mi-am amintit ca prin farmec că, prin '87-'88, intrase într-o zi în redacţia Opiniei studenţeşti un student superpasionat de Al Bano şi care pretindea că-l cunoaşte. Pe vremea aia am râs, dar ani mai târziu cei doi chiar s-au împrietenit, s-au vizitat, iar fostul meu coleg de ziar ajunsese să-l reprezinte pe cântăreţ în România. Am scotocit după numărul de telefon şi l-am sunat.
I-am explicat ce şi cum. Nicio problemă - mi-a zis. Al Bano e azi la Moscova, dar luni îl sun şi rezolvăm. Luni m-a sunat înapoi: zice - fiind vorba de tine, e de acord, însă şi-ar dori şi să joace în film. În fine, până la urmă ne-am lămurit că filmul era filmat de mult, că lucram doar la sunet. Al Bano ne-a ajutat să descâlcim unde erau drepturile.
Pentru un fragment de muzică folosit într-un film trebuie să plăteşti aparte compozitorul, interpretul, textierul şi producătorul piesei. Una peste alta, două minute de Ci Sara au costat vreo şapte mii de euro - enorm pentru noi, dar o favoare din partea lui Al Bano, ţinând cont că foarte puţini din banii ăştia ajungeau în final la el.
Ca întotdeauna, mai complicat a fost cu melodiile româneşti. Ani de zile, muzica românească a fost luată pur şi simplu de pe viniluri sau benzi şi pusă în filme.
De un timp, asociaţiile de colectare de drepturi de autor au căzut în extrema cealaltă, cerând pe nişte fragmente de melodii din anii '60-'70 sute şi mii de euro.
În cazul nostru, recordul a fost atins de o piesă pe versuri patriotice de prin 1965. La vremea aia, compozitorul piesei deschisese o carte de poezii şi copiase pur şi simplu versurile de acolo fără nicio preocupare pentru drepturi de autor, că nu era cazul în epocă.
Astăzi însă, noi, ca să fie totul ca la carte, am identificat autorul poeziei, moştenitorii, deţinătorii legali de drepturi şi le-am explicat situaţia: într-un film românesc de 3 ore despre anii '80, într-o secvenţă, pe durata a 17 secunde într-un restaurant, se aud pe sub vorbele personajelor din film frânturi dintr-o melodie din epocă care se dă la radio.
Cei mai mulţi dintre cei implicaţi au înţeles contextul. Prin urmare, drepturile de la compozitor, interpret şi producător le-am primit pe gratis - ne mai trebuiau drepturile pentru versuri. Deţinătorii de drepturi au vrut să vadă secvenţa cu ochii lor, ne-au anunţat că trebuie să-şi consulte avocaţii, s-au sucit, s-au foit, s-au învârtit şi până la urmă ne-au comunicat pretenţiile: pentru cele cinci versuri patriotice, douăzeci de mii de euro."