Colectarea de borcane devenise o ocupaţie larg răspândită în vremea lui Ceauşescu. Una dintre poveştile din Dragoste în timpul liber pleacă de la constatarea că, în anii '80, toată lumea în România vindea sticle şi borcane (cu mult înaintea modei eco). Legenda spune că unii oameni găsiseră o cale de a câştiga sume importante aplicând o schemă simplă - ajungând să-şi cumpere chiar şi o Dacie doar din vânzarea de sticle goale.
Voiam să evocăm în film o noapte de uitat la video, din specia celor de pe vremea când un prieten cu Telecolor şi altul cu video se asociau ca să arate filme toată noaptea unor prieteni sau clienţi.
Am decis că filmul pe care urmau să-l vadă personajele era Bonnie şi Clyde. Pentru asta trebuia să luăm drepturi de autor. Un agent american ne-a ajutat să contactăm producătorii americani ai peliculei. Pentru un minut de film ni s-au cerut 15.000 de dolari, iar în plus cu Faye Dunaway şi Warren Beatty urma să discutăm separat. Nu aveam cum să plătim asemenea sume, plus că doar discuţiile cu avocaţii americani ar fi fost o enormă bătaie de cap.
Aşa că am decis că trebuie să filmăm noi o secvenţă care să evoce Bonnie şi Clyde. Am scos still-uri din film cu toate cadrele din celebra secvenţă cu împuşcături şi am refăcut decupajul original.
Am găsit doi actori români care semănau fizic destul de bine cu Dunaway şi Beatty şi care au fost de acord să ne ajute. Am cumpărat pistoale şi revolvere din plastic, pentru copii. Am refăcut schematic decorul din Bonnie şi Clyde în subsolul casei unde avem compania de producţie.
Filmarea avea loc după ce banii pentru realizarea filmului se terminaseră de mult, deci era esenţial să iasă totul cât mai ieftin. Am angajat un foarte bun specialist în pirotehnie care a venit cu pistoale cu capse, sânge cinematografic şi un fel de Kalaşnikov.
La 10 minute după ce am început filmarea, a venit poliţia. I-am lămurit cu greu că sunt gloanţe oarbe şi nu e niciun pericol. După ce am spart cu capse vreo trei oglinzi şi mai multe geamuri şi am umplut pereţii de sânge, ne-am urcat în maşini şi am pornit către un sat unde urma să efectuăm restul filmării - exterioarele.
Găsiserăm înţelegere la directorul şcolii din Vizureşti, unde filmaserăm mai demult episodul cu caruselul, să ne lase să tragem fără bani nişte cadre în curtea şcolii. O cunoşteam bine de la filmarea de cu un an în urmă şi părea că era ce aveam nevoie.
Între timp însă, şcoala primise nişte fonduri europene, aşa că acum curtea era plină de instalaţii de joacă pentru copii. Lungindu-se mult filmarea din oraş, iar Vizureşti fiind la vreo 60 de kilometri de Bucureşti, în loc de 7 seara, am ajuns să filmăm în sat pe la 1 noaptea.
Era cumva destul de amuzant: în loc de maşinile blindate din filmul american, noi filmam cu un DAC vechi, abandonat în curtea şcolii. Nici nu am început bine să tragem cu mitraliera, că toţi sătenii au ieşit pe uliţă: care îşi făceau cruci, care înjurau, vreo doi s-au apucat să sune la poliţie, iar un puştan striga cât îl ţineau plămânii: "Revoluţia, vine Revoluţia!" Recuziterul nostru încerca să-i convingă să stea liniştiţi că e totul în regulă, dar tocmai el avea cămaşa plină de sânge.
Până la urmă, în film, secvenţa durează 20 de secunde şi trece cât se poate de neobservată, dar pentru noi asta a fost un mare compliment."