Fac apel la acest mod oarecum atipic de a mă adresa dumneavoastră dintr-un motiv aparte. Spectacolul-lectură Amalia respiră adânc de Alina Nelega este singurul dintre cele la care am participat în România care nu a declanşat discuţii cu publicul. Iar asta, în pofida primirii foarte bune, evidentă atât prin aplauzele calde cu care a fost răsplătit, cât şi prin ecourile ulterioare. Interesul stârnit a fost evident. N-am să intru în amănunte şi statistici privind numărul sau numele celor care au solicitat autoarei-regizoare textul sau au întrebat-o pe actriţa-directoare dacă îşi doreşte o montare şi includerea sa în repertoriul teatrului. Cum se justifică, prin urmare, lipsa dialogului?
Explicaţia pe care mi-o dau porneşte de la ceea ce aminteaţi în scurta dumneavoastră intervenţie de la sfârşitul reprezentaţiei. Menţionaţi atunci câteva momente care au marcat pregătirea acesteia. Aţi subliniat particularitatea acestui text, care este, în fapt, o monodramă precum şi dificultăţile ori, mai exact, riscurile unei lecturi scenice de mai bine de o oră susţinută de o singură actriţă. Aş spune că decizia luată, asumarea riscului, a dovedit în cele din urmă că efectul a fost contrar. Nicidecum un spectacol monocord, obositor şi neconvingător. Dimpotrivă, atmosfera creeată a fost până într-atât de densă, impactul până într-atât de puternic, emoţia atât de autentică încât, imediat după spectacol, am avut nevoie de minutele acelea de tăcere. Şi n-am fost singura. Îmi permit să vorbesc şi în numele publicului care a reacţionat la fel. Mai mult, îndrăznesc să avansez ideea că atât Alina Nelega cât şi dumneavoastră, actriţa-purtătoarea de încărcătură a acestui spectacol aţi fost încercate, desigur la alt nivel şi în alt fel, de aceeaşi dorinţă irepresibilă de a tăcea o vreme despre acest impresionant exerciţiu de memorie. Poate ar fi fost binevenite fie o pauză cât de scurtă înainte de a lansa un dialog, fie prezenţa unui moderator mai puţin implicat în realizarea spectacolului. În ce mă priveşte, m-ar fi ajutat să dau glas câtorva dintre revelaţiile şi confirmările pe care mi le-a adus rostirea extrem de expresivă a textului pe scenă. Cum n-am avut atunci ocazia/puterea de a le exprima, o fac acum. Ar fi vorba despre două constatări şi o întrebare.
În primul rând, m-aş fi referit la monodramă ca subgen extrem de rar abordat în dramaturgia noastră nouă. Mi-ar fi plăcut să o întreb pe Alina Nelega care consideră ea că este specifiul acestuia şi ce anume o atrage. Pentru că ceva o atrage, dovadă stând faptul că prezentul text este precedat în creaţia sa de unul de aceeaşi factură. Mă gândesc, evident, la Decalogul după Hess. Poate m-aş fi lansat în speculaţii despre apropierea mai mare de epic, legând asta şi de preocupările şi performanţele sale ca romancieră. Nu cred că aş fi dus până la capăt speculaţiile în cauză, contrazisă chiar de poeziile înglobate în textul dramatic.
În al doilea rând, dar la fel de important, era un bun prilej de a vă mulţumi public. Prezenţa dumneavoastră în spectacolul Amalia respiră adânc îmi dă argumentul irefutabil pentru a susţine cu şi mai multă tărie că "excelentă actriţă de comedie" este o categorie mult prea restrânsă faţă de plaja de genuri şi tipologii pe care le puteţi acoperi. În acest context, mi-aş dori să aflu cum v-a influenţat această experienţă? Iar pentru că aţi afirmat că ea a însemnat totodată şi primul dumneavoastră one-woman-show, ar fi deosebit de interesant de ştiut dacă şi în ce fel v-a marcat.
Finalmente, aş fi vrut să mă interesez despre ce se mai întâmplă cu sala Pod, un spaţiu minunat pentru o dorită producţie cu Amalia respiră adânc şi ideal pentru alte aşteptate spectacole-lectură.
Până la urmă au fost mai multe remarci şi întrebări. Şi cine ştie câte altele s-ar fi născut dacă... Încă mai sper să primesc răspunsurile solicitate.
Cu cela mai bune gânduri,
Eugenia Anca Rotescu
(Bucureşti, 26 ianuarie 2005)
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.