Scrisoarea de faţă se referă la Lecturi în pivniţă (Teatrul Ariel Underground Târgu-Mureş; Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş; Regia artistică: Georgeta Potcoavă; Cu: Valentin Lozincă Mandric, Ioana Costea, Cristina Voicu; Data: 24 aprilie 2005), experienţă trăită de mine pe viu acum vreo două săptămâni în urmă, când am văzut Melodia preferată de Franz Xaver Kroetz. A fost şi o încercare de dialog după spectacol, pe care eu am considerat-o mai mult decât binevenită.
Eu personal însă, am câteva nelămuriri legate de evenimentul în sine (pe care le-am exprimat şi în seara Lecturilor, într-o formă brută şi cam dezlânată (ştii şi tu cum e cu ideile la cald): în primul rând, ceea ce am văzut NU a fost un spectacol lectură, a fost o PROPUNERE DE SPECTACOL. Ceea ce mi se pare mie interesant şi incitant la un spectacol lectură este tocmai punctul de pornire: ţi se propune un text citit, iar contactul tău, ca spectator, este cu TEXTUL (la această remarcă a mea, studenta-regizoare s-a simţit oarecum lezată, întrebând care mai este atunci rolul ei, dacă doar aduce pe cineva pe scenă şi îl pune să citească frumos). Mie unul mi se pare că rolul ei este unul deosebit de important, anume acela de a PROPUNE un text (aici spectatorul trebuie să aibă încredere în capacitatea de selecţie şi în flerul celui care propune textul, iar cel care face propunerea trebuie să îşi asume alegerea, respectiv un text care i-a plăcut şi care, după părerea sa, ar putea deveni un spectacol care să aducă public în sală, tu, ca spectator trebuie să ai încredere în capacitatea sa de selecţie şi în prezenţa de spirit a selectorului). Nu în ultimul rând, după părerea mea, rolul unui spectacol lectură este de a stimula imaginaţia auditoriului, care, la contactul direct cu un text propus, să fie motivat să reacţioneze şi să îşi dorească să îl vadă montat pe scenă. Acest auditoriu este foarte câştigat pentru că textul îi este prezentat de către un actor, care implicit poate să "citească frumos" şi poate fi condus de către cel care a făcut alegerea să lectureze în aşa fel încât pe mine, ca spectator, să mă convingă de puterea textului în sine. Cam aceasta ar fi fost contribuţia studentei-regizoare, nu-i aşa? Noi, ca auditoriu, participând la un spectacol lectură, îi putem şi vedea pe cei care citesc, le putem vedea expresia feţei şi, evident, nu se supără nimeni dacă se face uz şi de un minim de mijloace artistice pentru a potenţa TEXTUL, că despre text trebuie musai să fie vorba aici! În seara propunerii despre care vorbim s-a motivat că a fost un spectacol lectură pentru că textul în sine a fost citit (apărea unul dintre actori în proiecţii video, citind textul de pe un script), dar în felul în care s-a făcut acest lucru, deduc că orice spectacol în care ai pagină citită se poate transforma într-un spectacol lectură sau cvasi-lectură.
Aici, cel care a avut de suferit a fost tocmai textul, care trebuia să fie vedeta serii. Mi-am amintit şi că aveam textul pe undeva pe acasă (de pe LiterNet), l-am căutat, l-am citit (pentru prima dată, că nu îmi găsisem timpul necesar până acum) şi am constatat că am o reacţie total diferită faţă de el. Am observat astfel că ceea ce m-a plictisit la Lecturile în pivniţă m-a emoţionat şi mi-a dat fiori în faţa paginii tipărite. Nu pot să nu remarc că nu mi-am dat seama din spectacol de ce anume titlul este Melodia preferată (aici fiind o cheie foarte importantă de descifrare a piesei), ceea ce în text era redat foarte clar şi, citind pasajul cu pricina m-am lămurit pe deplin (nu am fost singurul care s-a întrebat după reprezentaţie oare de ce s-o fi chemând spectacolul cum se cheamă?).
Apoi, dl. Cadariu (care a fost un moderator excelent, temperat şi echidistant) a întrebat dacă acest text ar putea deveni spectacol. Eu personal am răspuns că poate, şi că mi-ar plăcea să văd un spectacol fără cuvinte (textul în sine este de aşa natură, cred că îl cunoşti), ceea ce ar putea fi de impact. Evident, era opţiunea unui simplu spectator, iar dl. Cadariu a şi precizat că această propunere nu vine din partea unui regizor, eu bucurându-mă că a făcut această remarcă, pentru a clarifica poziţia de pe care mă adresam celorlalţi spectatori. Ceea ce mi-a tăiat însă tot avântul a fost răspunsul dat de către unul din profesorii de regie ai studentei care a făcut spectacolul, aflat în public, care, la precizarea d-lui Cadariu a răspuns cu superioritate "Se vede" (că nu sunt regizor adică şi că îmi permit să dau indicaţii). Din acel moment am considerat că orice dialog s-a încheiat. Discutam apoi pe drumul către casă că, în fond, spectacolele se fac pentru public, nu pentru un grup de regizori şi oameni de teatru care se strâng să îl vadă şi apoi să se gratuleze reciproc, fie că trebuie, fie că nu. Nu cred că era momentul şi nici cazul pentru gâdilat orgolii, nu? Am considerat că cel mai bine este să fii onest dacă eşti provocat la dialog. Ba chiar mi-am adus aminte de selecţia pentru Eurovision de acum doi ani, când ieşise câştigătoare o melodie fadă şi plictisitoare, cântată de Monica Anghel şi Marcel Pavel, iar când o telespectatoare a sunat şi a spus că nu îi place, a fost întrebată agresiv de către Horia Moculescu ce studii are şi de pe ce poziţie îşi permite să facă această afirmaţie. Ciudat, nu? Chiar horror, dacă vrei să te exprimi şi simţi nevoia să îţi spui părerea.
Meschina mea victorie personală a fost însă că, ajuns acasă, am deschis cartea şi am văzut că textul era ilustrat cu imagini dintr-o producţie germană şi care părea a fi exact aşa cum mi-am imaginat eu că ar putea arăta un spectacol pe acest text (cu rezervele de rigoare, evident, şi fără a considera nici o clipă că eu am pus coada la prună – nu îmi permit aşa ceva şi nici nu mi-aş putea permite); aştept şi următorul spectacol lectură, unde am să încerc să vorbesc mai mult, dacă voi mai avea ocazia, chiar dacă o să fiu din nou apostrofat şi pus la respect la fel de brutal (deşi atunci mă întreb ce curaj poate avea un spectator în a se exprima vizavi de ceea ce vede pe scenă, dacă există reacţii ca ale profesorului menţionat mai sus, menite să reteze din rădăcină orice încercare de dialog).
În concluzie, ceea ce am văzut în pivniţă a fost supraaglomerat şi în certa defavoare a textului, din păcate. Au fost şi părţi bune (dacă uitai că ai venit la un spectacol lectură), dar ele se puteau evidenţia doar în raport cu propunerea de spectacol şi nu cu textul (din păcate).
Apreciez fără rezerve entuziasmul studentei-regizoare şi abia aştept să văd care este următoarea sa propunere (ca text), dar aş prefera să o văd confruntându-se cu litera scrisă, cu simplitatea pe care o presupune o întâlnire cu un text şi cu puterea de a face acel text cunoscut şi altora uzând de potenţialul textului ca atare, fără artificii şi interpretări, fără chei servite de-a gata, aş prefera să fiu lăsat ca spectator să judec un text "la rece", lecturat de profesionişti, care să dea viaţă literei scrise (ştii şi tu ce mare poate fi puterea ei şi cum poate fi ea evidenţiată într-un SPECTACOL LECTURĂ).
Îţi mulţumesc pentru că ai avut răbdarea să citeşti până la capăt mesajul meu, îmi cer scuze dacă m-am ambalat prea tare la un moment dat şi te rog să îi transmiţi dlui Cadariu sincere mulţumiri pentru echilibrul, prezenţa de spirit şi implicarea de care a dat dovadă.
Cu bine,
Sorin
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.