Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Amalia respiră adînc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VII)


martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Alina dragă,

Prinsă în vârtejul unor întâmplări cu termene limită foarte strânse, amân de mai multe zile, să trimit această scrisoare începută la puţin timp după răspunsul tău. Motivul stă în rândurile tale care individualizează, articulează şi ordonează totodată o realitate scenică în derulare, dar foarte fragilă tocmai prin aceea că nu a avut niciodată un purtător de ideal, ca să zic aşa. Îmi ziceam atunci când le-am citit prima dată că ele cer cumva şi din partea interlocutorului o structurare clară a ideilor. Încă mai cred asta, dar mi se pare că ea poate veni pe parcurs şi că poate intervenţiile altor colegi de-ai noştri pot contribui în bună măsură. Prin urmare, dau drumul mesajului meu aproape în forma lui iniţială.

Încerc să-mi precizez poziţia faţă de termenul tău, deteatralizare. În primul rând, aş vrea să subliniez încă o dată că nu-l contest. Dar, poate că este prea proaspăt şi încă nu şi-a câştigat bogăţia semantică la care se ajunge în timp. Deocamdată, nu pot să nu remarc la el (dacă tot pomenim de definiţii logico-ştiinţifice:)) genul proxim – teatralizarea, care într-adevăr, îmi creează disconfort, spre deosebire de teatralitate, care e fascinantă - şi diferenţa specifică, toate într-un singur cuvânt. Mai lasă-mi ceva timp să mă învăţ cu el, să-l asum. Pe de altă parte, îmi menţin, în principiu, teoria cu "definirea prin negare", dar cred că trebuie să fac o rectificare în măsură să clarifice lucrurile. În fapt, mă gândeam mai ales la "denumirea prin negare", atunci când mi se părea susceptibilă de a purta în ea semnele unei sărăciri. Mai mult, mi se părea că insularizează teatrul, că îl raportează doar la el însuşi şi îl scoate în afara unui curent literar în act pe alte meridiane şi în afirmare la noi. Mă refer, desigur, la hiperrealismul născător şi el de controverse furtunoase, dar care, din fericire, e susţinut de voci mai viguroase. (Mă laud, cu alte cuvinte, cu ultima mea lectură pe LiterNet, respectiv cu intervenţia Andei Cadariu În sprijinul direcţiei de astăzi în literatura română!). Contextualizarea ta este de aceea binevenită, pentru că, într-adevăr, cred că se poate vorbi despre deteatralizare ca un instrument de a aduce hiper-realismul pe scenă, ca o modalitate prin care acesta se impune în teatru. Din perspectiva dată, trebuie însă să te contrazic. Pot să accept că îţi plac definiţiile prin negare, dar decalogul deteatralizării nu este aşa ceva, ci o definiţie prin distanţare, prin refuz, cum bine spui. Iar argumente că refuzul nu este neapărat o negare se găsesc în chiar rândurile tale.

Cred că mai am de făcut o ultimă clarificare. Referirile la regizorii tineri şi spectacolele lor aveau ca intenţie (pe care cred că am şi precizat-o) să identifice sub ce formă, cu ce modificări şi ce anume se transmite din teatralizare tocmai în spectacole de referinţă din noul val. Nicidecum nu îi înregimentam în rândul funcţionarilor teatrali. Dimpotrivă, vedeam un punct de plecare pentru o discuţie despre continuitate şi ruptură în teatrul autohton. Realmente cred că discuţia asta merită făcută şi mi se pare foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât nu se poate vorbi despre o filiaţie directă, în sensul cel mai propriu al cuvântului. S-ar putea însă să nu fi ales momentul cel mai potrivit.

În ce priveşte spectacolele de autor, problema nu cred că stă în profesia celui care le semnează. În opinia mea, ea este mult mai adâncă şi ţine de reţeta unică, de tip "teatru naţional", profund înrădăcinată este în mintea multora. Nimic mai comun decât ideea că un spectacol serios este ceva care are, domnule, de toate – şi autor, şi regizor, şi scenograf, şi asistent de regie, şi coregraf, şi... Chestia asta cu spectacolul de autor e, aşa, cum să spun, o fantezie a unuia sau a altuia, o gogoriţă a vreunui creator pe care trebuie să-l laşi să-şi facă damblaua şi să-l priveşti cu condescendenţă. Iar dacă alţi fraieri se dau în vânt după ce a făcut el şi poţi să ieşi în turnee cu chestia în cauză, şi mai bine. Le iei banii, te umpli de glorie, te dai deschis la propunerile novatoare, ceea ce nu înseamnă deloc că nu-i explici tu data viitoare, când îl prinzi pe creatorul cu pricina că vine la tine să-ţi ceară sprijin pentru încă vreun proiect, cum stau lucrurile cu teatrul adevărat.
Să recunoaştem, asta este percepţia obişnuită. Iar când e vorba despre un dramaturg care se apucă să-şi monteze textele proprii, explicaţia cea mai la îndemână o ştii prea bine: "dacă altcineva nu-l montează, s-a apucat de unul singur...". Nu vreau sub nici o formă să te demoralizez, dar aşa simt eu lumea teatrală actuală. Dacă stăm să ne gândim bine, cine şi câţi l-au luat, de fapt, în serios pe Horaţiu cu minunatele sale spectacolele de autor? Câte teatre l-au invitat să lucreze ca autor de spectacole, să facă eseuri vizuale sau eseuri animate? Gianina Cărbunariu este, din fericire, într-o situaţie diferită, ceea ce nu înseamnă că lucrează altundeva decât în acele puţine locuri administrate de cei câţiva oameni dispuşi să mizeze pe cartea deteatralizării şi a dramaturgiei noi.

Din fericire, cealaltă faţă a monedei e tot mai vizibilă şi se datorează perseverenţei cu care unii merg de ani buni pe drumul acesta, ceea ce face ca lucrurile să înceapă să se mişte şi dramaturgia nouă să capete drept de cetate. La fel de adevărat e că se face tot mai mult simţită şi un fel de presiune a publicului tânăr, dacă pot să numesc astfel pofta lui pentru un teatru viu, care să-l reprezinte şi în care să se regăsească. Povestea nu e deloc simplă, pentru că e vorba despre gusturi în formare şi invitabil despre riscul deviaţiilor de gust. În penuria de care vorbeam, e destul de uşor să mimezi viul sau să răspunzi căutării lor doar la un nivel superficial. E un nivel care rezolvă numai parţial exerciţiul de identificare şi dezinhibare. Or, asta îi poate mulţumi într-un grad suficient încât să rămână pe palierul respectiv. Pe termen lung, există pericolul să creăm încă un public care, din alte motive, n-are curajul să-şi recunoască plictiseala şi să identifice sursa ei în spectacole doar aparent sau tehnic cool, precum calamitatea din ianuarie. Chestiunea rămâne în continuare foarte delicată. Într-o atmosferă nu tocmai favorabilă şi încurajatoare, dramaturgia nouă şi deteatralizarea pe care o atrage după sine trebuie susţinute, dar cred că, pentru a căpăta forţă, demersul are nevoie de repere clare, de discurs şi de aparat critic. Situaţia este cumva ingrată, pentru că e dificil să convingi pe cineva foarte implicat în asta că şi atunci când amendezi eşecurile, o faci tocmai ca să susţii cauza. Nici a trece sub tăcere sau a folosi eufemisme nu mi se pare întotdeauna în regulă. Nu doar din deformaţie profesională porneşte faptul că personalizez, ci din dorinţa de a marca, de a da repere. Până la urmă, ceea ce este fascinant în teatrul cu riscuri, cum bine îl numeşti tu, este riscul inteligent, riscul înţeles, asumat, acceptat ca atare. Or asta înseamnă şi eşecuri, parţiale sau totale, provocate de o parte sau alta, fie că e vorba despre text, lectură scenică, actor, regizor sau mai ştiu eu ce. Greu să fii de ambele părţi ale baricadei în acelaşi timp!

Acesta este una dintre raţiunile care au declanşat schimbul nostru de mesaje şi mă bucură intervenţia plină de miez a tânărului nostru coleg, Liviu Christian. După cum m-a pus puţin pe gânduri o scurtă discuţie pe care am avut-o zilele trecute cu Gianina. Îmi spunea că nu se consideră nici mai mult dramaturg decât regizor, nici viceversa. Scrie texte pentru ea, pentru nevoile ei scenice, nu-şi pune niciodată problema că şi altcineva ar dori să le pună în scenă. Într-un fel, mi-a plăcut afirmaţia ei, însă m-am întrebat dacă într-adevăr nu are conştiinţa dramaturgului care este. Sper totuşi că o are, nu doar pentru ea, ci şi pentru direcţia grupului DramAcum.

Oarecum în continuarea acestei idei, încerc să mai adaug ceva la răspunsul tău vizavi de spectacolele nereuşite pe texte noi. Mă gândesc la modelele avute, la influenţele şi preluările sub semnul cărora se află încă scrisul pentru teatru de la noi. Îmi pare că dramaturgia noastră nouă, în ansamblul ei, se află încă într-o fază de căutare, de maturizare. Cu puţine excepţii, dar absolut notabile, nu se prea poate vorbi despre foarte multă originalitate, ci încă de o puternică influenţă şi de modele occidentale, lesne identificabile în textele contemporanilor noştri. Dar despre contactul inteligent cu dramaturgia de pe alte meridiane poate că merită să discutăm mai pe larg într-un viitor apropiat şi recunosc, îmi fac speranţe că ni se vor alătura traducători şi autori care nu sunt străini deloc de acest demers.

Toate gândurile bune,
Anca Rotescu


PS. Am primit şi mulţumesc pentru materialele de la Paraziţi. Regret şi acum că nu am izbutit să ajung la premieră. Tare mi-ar fi plăcut să văd spectacolul şi să fiu de faţă la discuţiile cu publicul care i-au urmat, mai ales că această practică, atât de răspândită pe alte meleaguri, la noi e încă un fapt inedit, practicat arareori în teatre. În contrapartidă însă, trebuie să-ţi spun că am rămas oarecum dezamăgită la Paris, când am constatat că nu se face nici o discuţie după spectacolele-lectură. Şi cât aş fi vrut să aud părerea francezilor despre piesele citite, care aparţin Savianei, lui Vlad Zografi şi Cristi Juncu!

(Bucureşti, 5 martie 2005)

Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.



 Toate articolele despre Amalia respiră adînc


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Eugenia Anca Rotescu


Alte articole

 Întoarcerea dramaturgului: resuscitarea tragicului şi deteatralizarea teatrului, Alina Nelega
 Scrisori întredeschise (IX), Mircea Sorin Rusu
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VIII), Anamaria Pop
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (VI), Alina Nelega
 Amalia la Odeon - Scrisori întredeschise (V), Eugenia Anca Rotescu
 Toate articolele despre Amalia respiră adînc


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer