Mărturisesc un interes din ce în ce mai mare pentru turnura pe care au luat-o discuţiile găzduite de LiterNet. Scrisoarea scriitoarei Alina Nelega conţinea cuvinte de genul deteatralizare, împotriva canonului etc. Îndrăznesc să adresez cîteva întrebări ce ţin mai ales de o elucidare a încrengăturilor unui blazon din ce în ce mai intricat.
Pînă acum cîtva timp (doi, trei ani) se vorbea de reteatralizare, ca de o condiţie esenţială a funcţionarii teatrului - textelor de scenă şi montărilor. Era cool să reteatralizezi, să recuperezi, să reinventezi motive subîntinse deja în cadrul unui curent foarte controversat, despre care se şi zice că nu a funcţionat decît ca teorie la noi -postmodernismul. Mă rog, el între timp s-a demodat, bazele după care un subiect sau altul revin în actualitate fiind cele ale modelor culturale. Esenţial este că între timp scriitorii au scris noi pagini, însă de o factură nediferită fundamental de scrierile anterioare, fiind înscrise între textele noi, ca şi celelalte (aşa cum spuneţi dv., Alina Nelega). Întrebarea care vine este: de ce s-au modificat conceptele de abordare ale textelor, din punct de vedere teoretic, de vreme ce esenţialmente vorbind cam de zece ani încoace există tendinţa unanimă a scriitorilor de teatru şi literatură de a reveni la exprimarea realistă, uneori naturalistă? Să ne aşteptăm ca în cîţiva ani să piară şi deteatralizarea, să se revină la reteatralizare? Sau se petrece o întoarcere de 180 de grade a ficţiunii către sine însăşi?
Una dintre analizele literare spune că printre condiţiile recuperării sănătăţii mentale şi ale depăşirii stagnării în aceeaşi mentalitate se înscrie recuperarea temei spaţiului concentraţionar - pentru fostele ţări comuniste - şi valorificarea ei în aşa fel încît să existe o literatură-icon pentru perioada respectivă, în aceeaşi măsură, de pildă, cu cea în care se presupunea (pre)existenţa unei literaturi de sertar. Dacă proza are reprezentanţii ei pentru literatura de sertar, iar cea avînd ca temă spaţiul ţărilor foste comuniste este încă în dezvoltare (Pupa russa) şi încă îşi aşteaptă mîntuitorul, dramaturgia românească nu-şi are literaţii de sertar, iar cea care să vorbească despre spaţiul comunist românesc întotdeauna a fost altoită pe filonul absurd.
Amalia respiră adînc de Alina Nelega este un text care funcţionează independent, dar şi în relaţie cu toposul ales, căci înainte de a fi o piesă despre acele vremuri, este o ficţiune bine închegată. Mai mult, ea merge cu recuperarea pînă în zilele noastre, parcurgînd toate nivelele societăţii româneşti, de la cea aristocratică din care face parte personajul Amalia, clasă hăituită pînă la extincţie, la cea nivelată-multilateral-dezvoltată şi cea a societăţii de plastic, globalizantă. Spectacolul-lectură de la Odeon, un veritabil one-woman-show al Dorinei Lazăr, te încurajează să respiri uşor ca să-ţi faci curaj să intri, să respiri ca să nu te sperii, să reuşeşti să ţii pasul cînd fugi în slalom printre soldaţi, cînd agiţi steguleţele să–trăiască-Ceauşescu, şi, iar, - ca să nu te sperii -, să respiri pînă cînd creierul ţi se suprasaturează de aer ca într-un vertij, sau ca şi cum, în final, ai umfla baloane pentru cea mai mare petrecere capitalistă pe care ai organizat-o vreodată. Este, pînă la urmă, şi o forma de a implica activ publicul. Să respiri ca şi cum ai vrea să elimini plaga din tine.
Dacă aţi văzut spectacolul-lectură Amalia respira adînc, trebuie să fi înţeles funcţia terapeutică a ficţiunii, care poate fi un mod de vindecare a mentalului colectiv. Piesa românească de teatru încă abundă de subiecte / teme istoric-traumatice. Însă Amalia... este unul dintre puţinele texte dramatice pe tema comunismului care m-au făcut să-mi oxigenez bine creierul.
Cu respect hieratic pentru compozitorii de lumi şi prietenii lor,
Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.