Ziua 4+5 - 2 într-una

E răvăşitor şi răscolitor să vezi câteva documentare pe zi. Nu durata şi nici subiectul lor contribuie la senzaţia asta. E altceva. E caruselul de lumi care ţi se perindă prin faţa ochilor, un lung şir de vieţi sau clipe din vieţile unor oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată dar despre care deja ştii atât de multe. Şi cu cât vezi mai multe filme, cu cât încearcă documentariştii să te facă martor la bucăţi din puzzle-ul omenirii, cu atât mai mult îţi dai seama că a înţelege fiinţa umană nu e altceva decât a accepta mereu-mereu alte şi alte ipoteze, teorii, explicaţii. Adevărul adevărat seamănă cu utopia.

Health bus at the red light district / Maşină sănătăţii comunitare din districtul roşu, din secţiunea Student, regizat de Favre Laurence, te aduce în Geneva, într-un autobuz în care nişte doamne şi domnişoare oferă asistenţă doamnelor străzii, prostituatelor. Femeile de pe stradă pe care bărbaţii le folosesc după bunul lor plac au şi ele nevoie de îngrijiri şi de aceea o echipă de asistenţi sociali şi mediatori culturali a instalat un autobuz în cartierul Boulevards din Geneva unde acestea vin să se aprovizioneze cu prezervative sau alte produse medicinale şi unde pot găsi şi pe cineva care să le asculte. Regizoarea filmului a profitat de existenţa autobuzului şi a petrecut ceva timp cu camera de filmat în el, stînd de vorbă cu mai multe femei. Majoritatea au refuzat să le fie filmate feţele, dar nu s-au sfiit să-şi spună poveştile.

You live and burn / Să arzi ca o lumânare, regizat de finlandeza Iiris Härmä, din secţiunea Europa, e unul dintre acele filme despre romi pe care aş vrea să le văd în producţie românească. Personajele principale sunt Benja, sora lui, Mirella şi mama lor, Inge. Benja şi Mirella au început să vadă lumea cu alţi ochi decât aceia îngreunaţi de moştenirea entiei lor. Ar vrea să se elibereze de tradiţiile rome, să fie liberi, ca ceilalţi tineri (ca finlandezii). Problema e că mama lor nu e de acord, aşa cum nici comunitatea romă din care fac parte nu e de acord. Iar pe de altă parte, nici societatea adoptivă nu-i primeşte necondiţionat. Regizoarea le urmăreşte evoluţia de-a lungul unui an de zile, de la un Crăciun la următorul, an care se dovedeşte unul deosebit de greu pentru familie. Benja, care este homosexual şi care a avut probleme cu sine până să se accepte ca atare şi probleme cu prietenii săi care nu l-au acceptat, încearcă să se mute din casa părintească şi să-şi găsească ceva de lucru. Ar vrea să devină poliţist, dar mai întâi intră gardian la un magazin. Benja e un tip grăsun, cu obraji plini şi ochi blânzi. Blândeţea se transformă însă în determinare atunci când se ceartă cu mama lui, pe motiv că lumea s-a schimbat şi oricât de ţigan ai fi, nu mai poţi să accepţi toate tradiţiile fără să le treci printr-un filtru de gândire propriu.

Mirella, sora lui, a fost rebelă de mică; s-a înhăitat cu copiii mai mari din cartier, îşi bătea colegii de şcoală şi de când se ştie, a fost plină de ură faţă de toată lumea. În anul în care viaţa ei a devenit subiect de documentar, decide că s-ar salva dacă ar face un copil, deşi are doar 19 ani. Şi se salvează prin dragostea de mamă; la finalul filmului, Mirella şi Benja se pregătesc de întâmpinarea Crăciunului, o sărbătoare pe care n-o suportă, dar care devine mai luminoasă prin prezenţa bebeluşului Mirellei.

Ce e surprinzător de plăcut la filmul ăsta, pe lângă structura poveştii care conduce către concluzii, e atmosfera intimă. Camera de filmat a regizoarei nu se sfiieşte să fie prezentă la momentele tensionate din familie, ba chiar stă foarte aproape de ei toţi, adesea direct pe chipurile lor, atunci când se strâmbă a neplăcere, atunci când sunt absenţi dintr-o discuţie importantă, atunci când plâng.

Once upon a train / Cândva într-un tren de Mădălina Roşca şi Vlad Petri e un experiment interesant, întreprins de cei doi regizori într-o noapte de Revelion, când, în loc să petreacă trecerea dintre ani printre prieteni sau rude, se urcă într-un tren să vadă cine se plimbă în noaptea de Anul Nou şi de ce. Rezultatul experimentului sunt câteva portrete de oameni mai mult sau mai puţin rătăciţi: o bătrânică ce merge la o înmormântare, un moşuleţ pocăit, o tânără ce fuge de la soţ înapoi la ai săi, un bărbat în căutarea celei de-a cincea soţii etc.

Dacă m-ar întreba cineva care a fost filmul meu preferat din festival, n-aş ezita prea mult şi aş spune: My class - from Russia with relativity / Ce am devenit? (Clasa mea de liceu), de Ekaterina Eremenko, rusoaică ce trăieşte în Berlin azi. E un film despre un subiect destul de mic, dar realizat cu mare atenţie, astfel încât la final nu ai cum să spui "filmul ăsta are un subiect mic". Ekaterina a fost unul dintre cei 26 de elevi acceptaţi în 1982 la Şcoala de Ştiinţe Naturale a Uniunii Sovietice, pe vremea aceea, o şcoală de elită. Colegii s-au înţeles bine, erau fericiţi mai ales datorită profesorului de matematică, dar ce li s-a întâmplat după absolvire? Tocmai asta va afla Ekaterina, plecată pe urmele lor.

Înainte să ajungă în casa fiecăruia dintre ei, camera de filmat te duce într-o sală de clasă, plină de copii, în care un profesor explică printr-un experiment câte un fenomen fizic. Fenomenul explicat este de fapt o introducere pentru profesia celui ce urmează să apară ca personaj. E unul dintre trucurile mici cu care m-a cucerit documentarul Ekaterinei. Majoritatea foştilor ei colegi şi-au continuat studiile şi lucrează în Statele Unite, unde sunt recunoscuţi drept eminenţe în domeniile în care lucrează. Câţiva au rămas în Rusia, de bună voie, şi aproape reuşesc să fie convingători când spun că sunt fericiţi. Ekaterina explorează vieţile lor de acum, suprapunând însă şi imagini din trecut, astfel încât înţelegi bine-bine evoluţia fiecărui personajul.

De la un personaj la altul, clasa se recompune şi la final ai imaginea unei clase de liceu, aşa cum ni le amintim cu toţii pe ale noastre: prieteni foarte buni care s-au certat, secrete care ies la iveală după mulţi ani, şi, ceea ce foarte puţine clase de liceu cred că mai au la 20 de ani după disoluţie, plăcerea de a fi împreună. Ekaterina a organizat două întâlniri cu clasa, una la New York pentru cei care nu puteau ajunge în Rusia, şi una la Moscova, pentru cei rămaşi în ţară.

La final, te surprinde cu evoluţia ei: după ce a terminat liceul, a fost foto-model (era foarte frumoasă în tinereţe şi e şi acum), ba chiar unul celebru, apoi a lucrat ca reporter de televiziune pentru ca în cele din urmă să urmeze regie de film. Iar copiii din sala din imaginile de tranziţie cu clasa de fizică sunt chiar copiii celor intervievaţi, cine ştie, poate viitoarea generaţie de oameni de ştiinţă?