Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009

Filme promiţătoare - Astra Film Festival Sibiu (I)


, , ,

Film Menu, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sageata Against Blood Justice , Franţa, 2008
regia: Nathalie Rossetti şi Turi Finocchiaro

Filmul celor doi realizatori urmăreşte drama unei femei din Albania, Luce, care şi-a pierdut fiul în timpul conflictelor din Iugoslavia, la începutul anilor '90. Conform obiceiului, văduvitul are drept de viaţă şi de moarte asupra criminalului, putând dispune uciderea acestuia, dar, în acelaşi timp, având posibilitatea de a-l ierta. Luce alege a doua variantă, mai dificilă, dar şi mai plină de recompense. Astfel, ea ajunge să îl adopte practic pe tânărul care îi ucisese fiul, intrând în familia acestuia cu drepturi depline şi căpătând statutul de a doua mamă a lui.

Extrem de emoţionante în Against Blood Justice sunt cele câteva minute de imagini din arhiva proprie a lui Luce în care este surprins ritualul iertării. Familia criminalului se prezintă spăşită în casa mamei îndoliate pentru a-şi cere iertare. Fiecare dintre aceştia i se adresează femeii, încercând, pe de o parte, să îi aline suferinţa, iar pe de altă parte să o îmbuneze şi să o asigure de compasiunea şi recunoştinţa sa. Momentul culminant al întâlnirii îl constituie discursul înlăcrimat al tânărului criminal, un om modest, simplu şi firesc, ale cărui cuvinte o înduioşează nu doar pe mamă, ci şi pe spectatori. Intervenţia lui constituie o dovadă a faptului că o crimă poate fi săvârşită fără a implica reaua-intenţie sau nimicnicia criminalului. Gestul lui Luce de a ierta fapta acestuia e în egală măsură de emoţionant, demonstrând că naturii umane nu îi sunt străine sentimentele nobile.

Filmul militează vădit (încă din titlu) în direcţia ideii că singura cale dezirabilă în cazul petrecerii unor asemenea evenimente nefericite o constituie iertarea. În rest, Rossetti şi Finocchiaro îşi lasă personajele să ghideze firul narativ, intervenind minimal prin montaj sau prin încadraturi. Reuşesc, însă, în mai puţin de o oră, să ridice drama lui Luce la un nivel de simbol al multor mame albaneze care au trecut de-a lungul timpului prin situaţia ei. Tocmai din acest motiv, Against Blood Justice, deşi manipulator prin mesajul abia mascat, poate funcţiona drept model al ieşirii tuturor albanezilor dintr-un tip de mentalitate medieval, care permite răzbunarea atroce, de tip "dinte pentru dinte", şi al intrării lor într-un tipar comportamental împăciuitor. (A.R.)
film prezentat în competiţia europeană şi câştigător al premiului pentru cel mai bun film pe o temă est-europeană


Sageata Drumul păsărilor, România, 2009
regia: Trencsényi Klára şi Vlad Naumescu

Realizatorii documentarului antropologic Drumul păsărilor surprind detalii din viaţa de zi cu zi a bătrânilor locuitori ai unui sat din Delta Dunării. În Periplava, majoritatea localnicilor sunt lipoveni. Din cauză că tinerii preferă să plece la oraş pentru a adopta un mod de viaţă modern, media de vârstă a sătenilor este foarte ridicată, tradiţiile şi chiar limba lor străveche riscând să dispară în scurt timp. Mai mult decât atât, satul nu mai are nici preot, slujbele şi înmormântările fiind oficiate de un diacon.

Trei ani de zile au urmărit Trencsényi Klára şi Vlad Naumescu destinul personajelor lor. Această scurgere a timpului nu joacă însă un rol important în economia filmului, fiind sugerată doar prin intermediul decorului surprins în diferite anotimpuri şi al zborului păsărilor călătoare, constant şi liniştit, precum trecerea anilor. Cei doi nu sunt foarte interesaţi de forma cadrelor surprinse, acordând însă o importanţă primordială oamenilor cu care relaţionează. Cele 50 şi ceva de minute ale documentarului sunt extrem de uşor de urmărit datorită lipsei unei intervenţii "inteligente" sau "amuzante" din partea autorilor, atât de abundente în cinema-ul non-ficţional autohton recent. Drumul păsărilor urmăreşte pur şi simplu câteva destine, fără a dramatiza excesiv situaţia şi refuzând într-o mare măsură simbolul (excepţie făcând cadrele cu păsările zburătoare, care oricum pot fi interpretate sau nu de spectator, având şi un echivalent în planul real al desfăşurării "acţiunii"). Personajele nu sunt individualizate îndeajuns pentru a se diferenţia în protagonişti şi personaje secundare, dar apariţiile lor scurte sunt suficient de pertinent selectate pentru a imprima în mintea spectatorilor un chip, un gest, o emoţie sau un mesaj.

Drumul păsărilor, deşi nu revoluţionează genul, nici nu constituie un punct de cotitură al cinematografiei româneşti non-ficţionale, reprezintă un tip de demers cinematografic de bun-simţ, onest cu personajele şi cu problematica alese spre ilustrare. E departe abordarea sobră şi echilibrată a realizatorilor acestui film de cele facil-dramatice sau facil-hilare ale altor compatrioţi interesaţi de genul non-ficţional. Nu pot decât să salut decizia juriului de a premia o normalitate cinematografică, în detrimentul unui tip de spectaculozitate provincial al altor documentare româneşti recente. (A.R.)

film prezentat în competiţia românească şi câştigător al marelui premiu al secţiunii


Sageata Family 068 / Familia 068, Spania 2008
regia: Rubén Margalló Acebrón, Toni Edo Díaz

Filmul de scurtmetraj al celor doi tineri realizatori spanioli Rubén Margalló Acebrón şi Toni Edo Díaz urmăreşte traiul zilnic mizer al unei familii din Nicaragua care trăieşte în "Chureca" (Managua) , cel mai mare teren de depozitare a gunoaielor din ţară. Fără a interveni ca personaje în economia filmului, ei reuşesc să surprindă fidel, cât se poate de obiectiv, detalii ale vieţii subiecţilor aleşi. Nu dramatizează în niciun fel situaţiile prezentate (nu folosesc muzică, nu selectează doar un anumit tip de momente, menite a naşte acelaşi tip de sentimente în privitori) şi încearcă să rămână în permanenţă aproape de personaje, în detrimentul unor exhibiţii vizuale. Locul în care s-a filmat şi poziţia socială a familiei alese ar fi putut sta la baza unei abordări spectaculare a subiectului. Decizia autorilor filmului de a păstra distanţa, chiar cu riscul de a nu crea un contact direct între ei şi public, sunt semne ale unui curaj salutar. De asemenea, faptul că au ales să plaseze un citat din poetul nicaraguan Rubén Darío la finalul, şi nu la începutul filmului, atestă, o dată în plus, atenţia acordată de aceşti realizatori propriului discurs cinematografic. Scrupulul lor de a plasa citatul respectiv în final echivalează cu refuzul unei manipulări a audienţei în direcţia indicată de versurile poetului. Deşi nu putem vorbi încă de un stil al regizorilor spanioli (sunt abia studenţi oricum), Family 068, un documentar observaţional realizat de ei cu destul bun-simţ, promite să lanseze două cariere interesante. Rămâne de văzut. (A.R.)

film prezentat în competiţia studenţească şi câştigător al unui premiu special al juriului


Sageata Glorious Exit, Elveţia, 2008
regia: Kevin Merz

Glorious Exit - înmormântarea unui nigerian extrem de respectat la el în oraş (era doctor, înfiinţase un spital în care fiecare bolnav avea patul lui, ceva deosebit pentru Nigeria). O înmormântare în alb, cu muzică veselă, dansuri, vaci oferite drept mulţumire participanţilor şamd. Cum ajunge spectatorul acolo? Un elveţian află că tatăl său din Nigeria a murit. Deşi îl văzuse doar de câteva ori în viaţă şi nu fusese niciodată în Nigeria, el trebuie să meargă să se ocupe de organizare, fiind fiul cel mai mare. Ca spectator, te poţi identifica perfect cu perspectiva europeanului bulversat, ajuns într-un loc ale cărui obiceiuri sunt mai mult decât exotice. În Nigeria o înmormântare costă mai mult decât o viaţă. Cu cât cineva e mai important şi apreciat în timpul vieţii, cu atât înmormântarea trebuie să fie mai fastuoasă. Tatăl din film fusese ţinut două luni la rece, până când fiul a venit şi banii de înmormântare au fost strânşi, iar alţi oameni, se pare, pot fi ţinuţi şi mai mult, până când familia face tot posibilul să ofere defunctului înmormântarea cuvenită. Aflăm că pacea unei înmormântări e foarte fragilă şi ea trebuie plătită. Familia tatălui trebuie să primească o vacă pentru a nu se supăra şi a nu sabota înmormântarea. Deşi nimeni nu mai are bani şi abia reuşesc să cumpere tot ce trebuie, plus această vacă, familia respectivă e tot nemulţumită şi e cât pe ce să strice înmormântarea, spre disperarea tuturor. Fiul cel mare trebuie să ţină în mână un bastonaş, semn al puterii, pentru că tatăl lui era un fel de prinţ local. Înmormântarea e o imensă petrecere, toţi par a se simţi excelent.

Regizorul este el însuşi un frate al fiului cel mare (probabil din partea mamei, pentru că nu e rudă şi cu cei de acolo), ceea ce-l face cumva "de-al casei" şi îi permite să filmeze conversaţii dintre cele mai intime şi să surprindă momente inedite. Totul are un aer autentic, iar filmul mi se pare că merită văzut nu doar de dragul experienţei inedite pe care o oferă, nici măcar doar de dragul personajelor care se conturează foarte bine, cât pentru pozitivitatea pe care o degajă prin această înmormântare veselă şi prin afecţiunea pe care ne lasă s-o întrezărim între oameni de pe continente diferite, cu obiceiuri şi o înţelegere a lumii extrem de diferite. (A.C.)

film prezentat în competiţia internaţională şi câştigător al unui premiu special al juriului pentru cea mai bună naraţiune cinematografică


Sageata Dacia, dragostea mea, Spania - România, 2008
regia: Julio Soto & Ştefan Constantinescu

Ideea pretenţioasă a regizorilor de a ilustra istoria României prin evenimente în care figurează câte un automobil Dacia se dovedeşte foarte inconsistentă şi superficială. Julio Soto şi Ştefan Constantinescu construiesc paralela dintre evenimentele din societate şi evoluţia mărcii de autoturisme de la observaţia că Dacia reprezenta, la înfiinţarea fabricii, în anii '70, un motiv de mândrie naţională, pe când în prezent, firma este condusă de străinii de la Renault; de aici iese un mesaj vag de solidarizare a românilor. Şi toată profunzimea documentarului ar trebui să stea în această structură forţată şi chinuită, care nu poate absorbi şi nişte reflecţii adevărate asupra istoriei, nemanipulate de dragul unei forme.

Autorii îi intervievează pe Miodrag Belodedici, talentatul fotbalist care juca la Steaua în 1986, când echipa a câştigat Cupa Campionilor şi care, după nu mult timp a fugit din ţară (cu o Dacie, desigur!), pe Niculae Petrişor, bărbatul nevoit să-i ia la bordul Daciei sale, în ziua de 22 decembrie 1989, pe soţii Ceauşescu care încercau să se ascundă de mânia poporului. Mai sunt prezentaţi un bărbat care şi-a transformat Dacia-papuc în dric şi doi tineri care pleacă cu maşina lor veche în Spania, la muncă. Selecţia de evenimente, gândită încât să se plieze structurii, este formată din întâmplări disparate, oarecum aleatorii. Din acest motiv, alegerea autorilor de a prezenta cele mai şocante imagini de la Revoluţie, oameni morţi şi grav răniţi, este nejustificată. Sunt imagini care trebuie manipulate responsabil, iar Julio Soto şi Ştefan Constantinescu abuzează de ele doar ca să aducă puţin "fior" filmului lor şi ca să sintetizeze rapid subiectul evenimentului din '89.

Tot amatoricească pare şi alegerea lor de a include în film o secvenţă în care, la graniţa dintre România şi Ungaria, regizorii trebuie să-i explice grănicerului prezenţa camerei de filmat; ei îi ţin poliţistului un adevărat pitch: "Filmăm istoria automobilul Dacia şi din perspectiva automobilului, istoria României. Pot să vă dau exemple de câteva personalităţi pe care le-am filmat: Belodedici, care a fugit în Iugoslavia cu Dacia... şi alte personalităţi". Există numeroase alte episoade şi cadre în care autorii au fost furaţi de o aparenţă formală; ei montează aparatul pe un sicriu aflat în Dacia-dric şi comandă angajaţilor de la firma de pompe funebre să scoată sicriul din maşină; cadrul acesta, în ciuda aspectului sofisticat, este lipsit de vreo semnificaţie. De asemenea, realizatorii documentarului îşi regizează subiecţii şi construiesc ambianţe artificiale pentru ideea pe care o susţin, amintind astfel de stilul regizoral al lui Alexandru Solomon, producător al acestui film. (G.F.)

film prezentat în competiţia românească



Sageata My Class - From Russia with Relativity, Germania, 2007
regia: Ekaterina Eremenko

My Class este un documentar emoţionant care vorbeşte despre felul în care idealurile tinereţii işi găsesc calea de a se adapta la realitate şi la cursul istoriei. În adolescenţă, gândurile multor tineri se îndreaptă cu îndrăzneală către cariera viitoare. Adolescenţii din documentarul Ekaterinei Eremenko au chiar un avantaj faţă de restul celor de vârsta lor: talentul pentru profesia aleasă, cea de om de ştiinţă, a fost confirmat de selectarea lor într-o clasă specială în care era pregatită următoarea generaţie de cercetători de elită din URSS. Anul în care elevii absolvă cursurile, 1987, coincide însă cu introducerea Perestroikăi,care avea să conducă la dizolvarea Uniunii Sovietice. Evenimentul, neprevăzut în anii de şcoală, va dezbina nucleul format de viitorii savanţi, răspândindu-i, odată cu deschiderea graniţelor în 1991, prin toată lumea.

Dintre cei douăzeci şi şase de tineri pasionaţi de fizică, doar câţiva au continuat să muncească în domeniu, ca profesori universitari la facultăţi importante din lume. Cei mai mulţi însă, au îmbrăţişat alte profesii (autoarea, spre exemplu, a lucrat ca fotomodel, mai apoi a fost crainic la televiziune şi s-a înscris la o facultate de film din Berlin). Ekaterina Eremenko prezintă parcursul fiecărui coleg în parte. Filmul este pe alocuri foarte sentimental prin opoziţia pe care regizoarea o evidenţiază între măreţia aspiraţiilor din timpul şcolii şi prezentul pragmatic şi prozaic al foştilor colegi.

Foarte valoroase în documentarul regizoarei de origine rusă sunt imaginile alb-negru de arhivă; elevii, filmaţi în excursii, apar dezinhibaţi în faţa camerei de filmat, simţindu-se la fiecare dintre ei siguranţa de sine şi motivarea. Specificul epocii, vizibil în îmbrăcămintea elevilor, dar şi în gesturile lor, provoacă nostalgie; nostalgia acestor imagini vechi nu vine însă dintr-un regret faţă de timpul trecut, ci din reflecţia că omul, cu planurile sale de viitor şi idealurile lui, este vulnerabil în faţa istoriei. (G.F.)

film prezentat în competiţia europeană


Sageata Out of the PresentGermania, 1995
regia: Andrei Ujică
Corneliu Porumboiu şi Cristi Puiu au fost invitaţi să aleagă şi să prezinte la Astra câte un documentar din filmografia altui regizor. Porumboiu a optat pentru Out of the Present, documentarul autorului de origine română Andrei Ujică. Între realizatorul lui A fost sau n-a fost şi autorul lui Out of the Present există similitudini în ceea ce priveşte felul în care ei se raportează la mari evenimente din istorie, nu ca la un spectacol general, ci ca la o întâmplare ce marchează diferit destine individuale.

Ujică în Out of the Present a montat imagini filmate la bordul unei nave spaţiale şi segmente din grupajele de televiziune ce îl au în centru pe cosmonautul Sergei Krikalev, care şi-a început misiunea în vara lui '91. Cât timp el se afla în spaţiu, în ţară sa aveau loc schimbări majore - Uniunea Sovietica se dezbina. Cei doi membri ai echipajului navei spaţiale nu aveau să afle de evenimentele politice decât cu puţin timp înainte de aterizarea lor pe Pământ, în martie '92, într-o realitate nouă.

Timpul trăit de cosmonauţi în spaţiu este prezentat în documentarul lui Ujică în cadre lungi şi contemplative. Există un alt ritm aici, foarte lent, ce corespunde duratelor necesare obiectelor sau chiar oamenilor să plutească dintr-o parte în alta a navei. Ciudăţenia regulilor fizice, în special reacţiile întârziate, induc spectatorul într-o stare de prosternare în faţa imaginilor; unul dintre cosmonauţi, spre exemplu, învârte un chibrit aprins, creând un spectacol vizual. Mediul acesta contemplativ trezeşte însă o dorinţă de viaţa, o nostalgie faţă de existenţa pe Pământ şi de însufleţirea realităţii şi persoanelor cunoscute (astfel se explică şi referirea pe care Out of the Present o face la Solaris, filmul lui Tarkovski, preluând imaginea casei izolate în mijlocul oceanului). Primele lucruri exprimate de astronaut la întoarcerea pe Pământ sunt lauda unui ceai bun şi mulţumirea pentru vremea frumoasă. (G.F.)


Sageata Podul de flori, România 2008
regia: Thomas Ciulei

Despre ce sau despre cine vrea regizorul să comunice ceva privitorilor rămâne neclar de-a lungul întregului film. Această stare de neclaritate o induce tratarea superficială a temei de către acesta. Dacă Thomas Ciulei arată o situaţie comună Europei de Est, atunci introducerea elementelor caracteristice moldovenilor din Basarabia sunt de prisos. Problematice, însă, nu sunt elementele, ci tratarea superficială şi neargumentată a acestora, transpunând o realitate eronată a unei regiuni atât de mari ca Europa de Est, marcată de diferenţe culturale şi chiar sociale proeminente. Dacă vorbeşte despre Basarabia, cel mult şi România, atunci intervine aceeaşi problemă a superficialităţii tratării imaginii sau propoziţiei cinematografice. Aceasta nu e întărită de argument, argument pe care îl putea aduce prin personajele filmului. O altă problemă este imaginea cu statuia lui Lenin: ori regizorul a introdus-o în film ca să fie, ori, pur şi simplu, a realizat un documentar cu prea puţină motivaţie şi prea multe lacune în cunoaşterea situaţiei. Neconcordanţa nu e reprezentată de statuia lui Lenin în sine, ci de faptul că, iarăşi, acest "simbol", dacă asta s-a dorit să fie, nu are argument, nu e întărit şi dă impresia că e introdus în film "să râdem", fără a trata în niciun fel problema. Cineastul nici măcar nu încearcă să intre în esenţa ei, ori prezenţa acesteia impune pătrunderea în sfera politicului (presupun că asta nu şi-a dorit-o). Ca atare, această statuie nu joacă niciun rol în emiterea mesajului cinematografic, deoarece felul în care a fost folosită a adus mai multă dezinformare decât informare.

Totuşi, pentru a nu fi învinuit de implicare emoţională pentru simplul fapt că sunt basarabean, mă voi opri la problemele "tehnice" ale documentarului dat, şi anume, la lucrul cu personajele. Chiar de la începutul documentarului acestea par foarte false. Sunt incomodate (vizibil) de aparatul de filmat, încearcă să vorbească altfel decât sunt obişnuite, recurgând la un limbaj literar, care nu le conferă credibilitate şi, în consecinţă, nici întregului film. Un alt disconfort este creat de secvenţele în care regizorul, după cum a mărturisit-o chiar el ulterior proiecţiei, a pus personajele să reconstituie anumite acţiuni ale lor pe care le făceau în mod normal, însă dialogurile şi comportamentul acestora par extrem de false. (V.R.)

film prezentat în competiţia europeană


Sageata Shadow of the Holy Book, Finlanda, 2007
regia: Arto Halonen
Documentarul regizorului şi producătorului Arto Halonen tratează o problemă amplă; Shadow of the Holy Book prezintă gravitatea situaţiei politice actuale în Turkmenistan şi motivele pentru care câteva dintre companiile importante din lume (precum Siemens, Caterpillar, Daimler-Chrysler, Bouygues) sunt interesate să susţină, în ciuda imoralităţii gestului lor, această stare de fapt. Companiile acceptă să traducă în diferite limbi Ruhnama, "cartea sfântă", menită să vorbească lumii întregi despre realizările statului din Asia Centarală, în schimbul facilitării afacerilor pe teritoriul Turkmenistanului, ţară foarte bogată în petrol.

Este facinantă şi totodată terifiantă imaginea unui stat care încearcă să se reconstruiască de la zero, manipulând istoria în favoarea noilor idealuri. Iniţiatorul reformei este megalomanul Saparmurat Niyazo, preşedintele ţării şi autorul cărţii Ruhnama, concepută ca unic manual de istorie al unei naţiuni şi carte de cult care să rivalizeze cu Coranul. Elevii sunt obligaţi să înveţe citate din "cartea sfântă" pentru cursurile de literatură, precum şi pentru cele de matematică. Pe când capitala Ashgabad, permanent în construcţie, este împodobită cu statui din aur ale conducătorului, clădiri gigantice şi fântâni arteziene întinse pe kilometri (în contextul în care Turkmenistanul se află în zonă de deşert), restul populaţiei trăieşte într-o sărăcie cruntă. Libertatea de expresie a fost complet suprimată. După moartea dictatorului în 2004, speranţa trecerii la un regim democrat a fost alungată de venirea la conducere a unui preşedinte leit celui vechi, care a "destituit" Ruhnama în favoarea carţii scrise de el însuşi.

În documentarul lui Arto Halonen se fac resimţite influenţe ale teoriilor conspiraţioniste. Regizorul teribilist, frustrat de faptul că nu poate obţine interviuri de la şefii companiilor implicate în afacere şi de faptul că nimeni nu este interesat în Occident de situaţia Turkmenistanului, începe să citească cu glas tare pe străzile şi în metrourile din Manhattan fragmente din traducerea în engleză a "cărţii sfinte". Mai mult, după decesul lui Niyazo, Arto Halonen sună la Casa Albă cu un mesaj pentru Bush, în care îl întreabă pe preşedinte - fără şansă să primească un raspuns - dacă va susţine un regim democrat în Turkmenistan pe viitor. Umorul voit şi autocompătimirea realizatorului distrag atenţia spectatorului de la gravitatea situaţiei din ţara asiatică. (G.F.)

film prezentat în competiţia europeană


(va urma)





Descarcă programul Astra Film Festival 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2009


0 comentarii

Spacer Spacer