Ziua a cincea - Astra 2009

Vineri (30 octombrie 2009) pe la orele amiezii pornesc spre Muzeul Brukenthal. Şi la ediţia trecută a Festivalului Astra mi-am tocmit (mintal) o vizită la muzeu, însă atunci mi-a fost mai greu să mă rup de filme decît acum. E drept, ediţia din 2007 a fost mai bună decît cea actuală în ceea e priveşte proiecţiile din competiţie, plus că pentru mine era şi o primă întîlnire consistentă cu documentarul de autor.

Dar ce să mai lungim vorba, am ajuns la palatul Brukenthal, am mers la casa de bilete. Un afiş spune că cele mai importante douăsprezece lucrări ale muzeului, cele semnate de Tizian, Peter Brueghel şi Hans Memling, sînt la Paris pînă în ianuarie. Am hotărît să intru, totuşi, mă gîndeam că ar trebui să mai fie ceva de văzut în afara Capodoperelor colecţiei Brukenthal după titlul pe care îl poartă galeria de la etajul doi, unde sînt operele celebre din muzeu atunci cînd nu sînt plecate în excursie. Ei bine, nu e nimic de văzut în afara acelor tablouri! Pe lîngă asta, iluminarea galeriilor e foarte neinspirată. Pur şi simplu nu vezi tabloul, trebuie să te tot învîrţi în jurul său pînă găseşti o poziţie în care lumina becurilor economice (montate în rame spot) nu e reflectată de vopselele prinse pe pînze. Apoi, odată ce accepţi situaţia asta, te trezeşti faţă în faţă cu o grămadă de pictori de care nici google nu cred că a auzit. Pictură medievală flamandă şi germană - cele mai multe tablouri sînt cu scene de vînătoare sau cu păsări ucise şi iepuri căsăpiţi şi cu fructe, genul tablourilor de bucătărie de prin anumite case în care găseşti şi o colecţie însemnată de bibelouri. Picturi din Renaşterea italiană, în mare măsură copii după tablouri nu foarte celebre şi, partea de tot hazul, tablouri construite în genul pictorului X (construite de tot felul de anonimi), unde X e un pictor celebru. În afara vîrstei, tablourile nu prea au valoare şi, oricum, nici vîrsta nu cred că le oferă o valoare însemnată. Faza cea mai dureroasă e că în locul picturilor de soi ale pinacotecii se află poze, poze cu tablourile plecate la Paris, închise în seifurile de sticlă în care stau de obicei originalele. Pozele sînt absolut groteşti, cînd le priveşti parcă vezi un film tras de pe net, versiune filmată în cinema cu o camera ţinută sub mînecă. Latura românească a Brukenthal-ului are picturi minore ale pictorilor noştri mari, astfel că nu salvează cu nimic vizita la muzeu.

Primul film văzut vineri a fot My Class - from Russia with Relativity, un proiect semnat de Ekaterina Eremenko. Cel mai sentimental film al competiţiei (europene şi internaţionale), un film bun, despre destinul foştilor elevi ruşi ai unei clase speciale, în care au fost strînşi copii supradotaţi din URSS. Clasa e formată în 1982, douăzeci şi trei de băieţi şi tei fete erau instruiţi încît în viitor să poarte stindardul cercetării sovietice. Odată cu Perestroika istoria elevilor se schimbă, fiecare e purtat într-un alt colţ al lumii şi încearcă să se realizeze pe cont propriu. Douăzeci de ani după absolvirea şcolii, fosta elevă Ekaterina Eremenko porneşte din Germania pe urmele foştilor colegi. Vizitează Moscova, New York, Londra sau Geneva. Povestea e tare emoţionantă, afli ce prietenii au fost în clasă, cum s-au spart unele, ce s-a ales din visurile fiecărui elev. Cum unii au ratat şansele vieţii, cum alţii au murit (în diverse accidente), cum unii încă luptă pentru idealurile tinereţii, cum alţii au ajuns în poziţii din care pot influenţa profund cursul vieţii în patria mamă, cum alţii au nevoie de pauze de relaxare după ani întregi de muncă asiduă. Un film de nouăzeci de minute pe care nu ai cum să le simţi: odată că sînt multe vieţi în poveste, apoi că toate sînt interesante; oamenii deosebiţi au poveşti deosebite, fie ele triste, fie ele împlinite!

Filmul lui Laurenţiu Damian despre Iulian Mihu (About Iulian Mihu, as he was) ratează singura misiune nobilă pe care o putea avea în relaţia celui omagiat cu generaţia actuală de iubitori de cinema: să stîrnească tinerii să caute filmele lui Mihu. Singura opinie de cinema veritabil exprimată în film îi aparţine lui Radu Boruzescu (scenograf şi interpret - Felix, de exemplu, - în filmele lui Iulian Mihu): el spune că nu i-a plăcut foarte mult Felix şi Otilia fiindcă era prea mult dialog în film, ori, pentru el, cinematografia trebuie să fie cît mai lipsită de cuvinte. În rest, toţi cei care vorbesc pe ecran nu fac decît să cînte genialitatea autorului (mai ales Violeta Andrei, actriţă, şi Adriana Lupu, regizor-asistent al lui Mihu, vorbesc cu o afectare extremă despre regizor), una care nu e vizibilă în secvenţele care se perindă pe ecran, secvenţe extrase din filmele sale. Dacă lăsăm la o parte efuziunile celor mai multe amintiri din film, cred că Poveste sentimentală, filmul lui Mihu din 1961, merită urmărit dacă îl puteţi găsi. Altfel, pînă la urmă, exact ceea ce anunţă titlul filmului nu vedem: un Mihu as he was; noi vedem un Mihu as he is remembered de colaboratorii săi. Amintirile lui Sergiu Nicolaescu sînt delicioase: Pascalopol din Felix şi Otilia e construit după dorinţa lui Nicolaescu, figura nobilă a personajului a fost creată la insisteţa sa, fiindcă acesta nu ar fi putut juca un vînzător de brînză; de altfel, o parte din ideile bune din proiectul acesta sînt ale lui Nicolaescu, după cum afirmă el însuşi în interviul din documentar. Filmul are şi un prolog mort, în care aparatul de filmat se plimbă minute în şir printre carcase cu pelicule, singura motivaţie posibilă a acestei stăruinţe fiind faptul că e vorba despre un regizor de film, ceea ce oricum ştiam. Epilogul e cît se poate de căutat, o vizită prin fostele cinematografe ale Bucureştilor, astăzi aproape ruine, o vizită vădit lacrimogenă, alături de care, pentru rotunjime, stă o altă secvenţă în care vedem carcasele cu role anonime din Arhivele Naţionale de Film.

Un documentar în regulă (adică nici strălucit, dar în niciun caz prost) e cel semnat de Alexandra Gulea, Today I was Young and Pretty. Cincizeci de minute despre darul natural al celor din Clejani, acela de a cînta. Cîteva săptămîni din viaţa lor, o vizită în Franţa, repetiţii, înmormîntarea unui cap de familie din localitate. Şi o trecere prin muzica ţigănească, produsă ad-hoc, după ureche, sau interpretată după compoziţii clasice, scrise de Bela Bartok.

Filmul zilei a fost The Store, recomandarea lui Cristi Puiu pentru Festivalul Astra. Realizat de Frederick Wiseman, The Store prezintă magazinul principal al corporaţiei Neiman-Marcus, situat în Dallas. Filmul este deosebit prin două aspecte: odată că reuşeşte să fie foarte interesant şi să facă foarte interesante aspecte care în mod normal, în orice discuţie sau sinopsis, ar fi catalogate ca plictisitoare - întîmplările dintr-un magazin -, apoi că reuşeşte să fie neutru pe teme foarte alunecoase, pe marginea cărora poţi fi tentat să emiţi judecăţi, sentinţe - practicile corporatiste, marketing, promovare a valorilor proprii (corporatiste), relaţia cu clienţii, relaţia cu angajaţii. Wiseman pune spectatorul faţă în faţă cu tot ceea ce înseamnă corporaţie (care activează în sfera produselor de lux) şi lasă spectatorului decizia. Wiseman arată faptele - şi e incredibil cît de natural se comportă personale filmate, ai putea jura că sînt actori şi că încarnează un scenariu, unele secvenţe sînt halucinante (un interviu pentru angajare cu o fată vrăjită de ceea ce înseamnă Nieman-Marcus, surpriza pe care i-o face compania unei angajate, cu ocazia zilei sale de naştere, discursul despre importanţa de a lucra în această corporaţie, pe care îl ţine un director al firmei, poeziile responsabilului cu vînzarile de blănuri, banchetul din final), - analiza e lăsată spectatorului.