Islamul - ce se ascunde în spatele vălului: Astra 2009

Dincolo de vălul tradiţional al femeilor din cultura islamică, dincolo de straturile obturante ale hainelor întunecate şi sobre, descoperim fiinţe pline de energie şi vitalitate, fiinţe în carne şi oase, cu personalitate şi sentimente vii, mult prea adesea înăbuşite de convenţii şi de reguli stricte. Ce ştim noi cu adevărat despre realitatea lor, despre trăirile şi modul în care reuşesc să se adapteze unei societăţi claustrante? Adesea ne consolăm cu gîndul fugar că, făcînd parte dintr-un spaţiu cultural complet diferit de al nostru, ele nu resimt punitiv anumite condiţii. Că totul decurge firesc, că altă realitate nici nu ar fi de conceput pentru ele. Şi că sistemul lor de valori, deşi greu sau imposibil de asimilat de noi, cei crescuţi în mentalitatea europeană, evoluînd permanent către libertăţi tot mai numeroase, este unul care se mulează perfect pe structura lor interioară. Cît de mult încercăm însă să vedem dincolo de aceste locuri comune, cît de uşor ne este să trecem peste ideile venite de-a gata?

La recent încheiatul festival de film documentar ASTRA, două au fost filmele care au aruncat o privire realistă în lumea la care de prea puţine ori avem acces cu adevărat: Brides of Allah al regizoarei israeliene Natalie Assouline şi Rough Cut al regizoarei iraniene Firouzeh Khosrovani, ambele recompensate cu numeroase premii, în ultimii ani: pentru Firouzeh Khosrovani - Menţiune Specială la Asiatica Film Mediale (2007), Premiul pentru Cel mai bun documentar, Miradasdoc (2008), Premiul pentru Cel mai bun documentar, Fike (2008), Premiul pentru Cel mai bun documentar, Festivalul de Film Femina (2009), Premiul pentru Cel mai bun documentar, Festivalul de Film Almaty (2009) -, iar pentru Natalie Assouline: Premiul întîi la Festivalul de Film Documentar Docaviv (2002), Premiul Ondas, Spania (2008), Peace Award, la Festivalul de Film de la Osanbrueck, Germania (2008), Premiul Special la secţiunea "Communication for life", Prix Italia (2008), Premiul Fipresci, Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2008).

Şocante prin forţa şi curajul de a surprinde un fragment de realitate care, în ochii europenilor, este de neconceput, aceste două documentare fac cunoscut un univers ce prezintă încă mistere şi zone întunecate. Camera de filmat se îndreaptă spre două sfere distincte: Natalie Assouline pătrunde în spaţiul unei închisori din Israel, unde întîlneşte deţinute musulmane, multe dintre ele condamnate pentru atacuri teroriste împotriva cetăţenilor israelieni, iar Firouzeh Khosrovani are în vedere absurdul la care convenţiile şi restricţiile ajung să afecteze existenţa magazinelor de haine din Teheran.

A respecta tradiţiile unei culturi merge pînă acolo unde mentalităţile specifice încalcă dreptul fundamental al altor fiinţe: dreptul la viaţă. De neînţeles şi de neacceptat trebuie deci să rămînă, în perspectiva noastră, a celor privilegiaţi să ne bucurăm de libertate, mentalitatea care dezumanizează într-atît încît atacurile teroriste ajung să fie privite drept gesturi eroice, care îi ridică pe cei implicaţi la rangul de martiri. Timp de doi ani, Natalie Assouline a discutat cu prizonierele care fuseseră, într-un grad mai mare sau mai mic, implicate în atacuri teroriste. Iată cum fiinţele despre care tindem frecvent să gîndim că sînt nişte victime ale unei societăţi patriarhale, claustrante, atunci cînd vălul (atît cel concret, cît şi cel simbolic, al tăcerii şi al pasivităţii) cade, se descoperă într-o lumină nouă, aproape neverosimilă. Inteligente, cu o personalitate bine conturată, dovedind capacitate de acţiune şi gîndire, ele aleg să îşi folosească aceste calităţi în scopuri distructive.

Documentarul regizoarei israeliene lansează o problemă care nu ar trebui evitată: ce poate fi făcut pentru a se pune capăt distopiei, pentru ca oamenii să nu îşi mai crească fiicele în spiritul sacrificiului, garantîndu-le că, astfel, vor obţine dragostea eternă a lui Allah. Dar chiar şi în urma acestui documentar, rămîne o urmă de îndoială asupra libertăţii de alegere: oare toate deţinutele simt cu adevărat că misiunea lor este de a se sacrifica pentru binele suprem, şi anume uciderea israelienilor? Cît de sincere au fost în faţa camerei de filmat şi cît de mult pot accepta faţă de ele însele că au greşit?

Nu de o asemenea gravitate, dar lăsînd în urmă tot o reacţie de stupoare este documentarul Rough Cut, în care se vede cît de departe merge tendinţa de a impune stricteţea şi supunerea faţă de anumite reguli. Manechinele din vitrine ajung să fie mutilate pentru a părea cît mai puţin atrăgătoare. Pentru ca un manechin de plastic, pe care se pun haine feminine, să poată rămîne expus, trebuie ca orice caracteristică feminină să fie eliminată: sînii sînt tăiaţi, pieptul trebuie să fie plat, chiar dacă hainele par, astfel, nefireşti. Nimic nu garantează însă că imaginaţia rămîne la fel de ternă şi de sobră. Poate că, în definitiv, ceea ce îndeamnă la gînduri "necurate" este tocmai excesul de a ascunde chiar şi ceea ce ar trebui să rămînă vizibil.

Cele două documentare aduc în spaţiul european frînturi dintr-o realitate contemporană cu realitatea noastră, şi totuşi atît de străină structurii noastre interioare. Sper că asemenea iniţiative vor reuşi, în timp, mai mult decît să prezinte o serie de aspecte dintr-o zonă în care conflictele nu încetează să provoace masacre şi drame oribile, ci să şi stîrnească o dorinţă de a contribui la îndepărtarea cauzelor pentru dramele iscate.