Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vibraţii romantice cu clape şi corzi - Festivalul SoNoRo 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După fiecare concert de muzică clasică (sau nu neapărat), devin din ce în ce mai convinsă de faptul că elementele care transformă o serie de sunete în trăiri muzicale autentice de neuitat, ţin nu numai de interpretare sau de calitatea muzicienilor, ci şi de atmosferă, de decorul care ar trebui să completeze întotdeauna în mod fericit sugestia muzicală. Uneori, poate că tocmai felul în care o lumină discretă cade pe pian sau poate jocul de umbre şi lumini fac ascultătorul să vibreze şi mai intens la mesajul artistic. Muzica este absolută în sine; cu toate acestea, de câte ori nu ni s-a întâmplat ca un fapt (aparent) exterior muzicii să ne întoarcă, de fapt, către ea cu inima cu totul deschisă?

Am început cu aceste gânduri pentru că atmosfera de la concertul de deschidere al Festivalului SoNoRo, ediţia 2009, mi-a dat certitudinea că această manifestare artistică a fost concepută nu numai cu gândul la muzică şi la performanţă, ci şi cu gândul la ascultători. SoNoRo este un festival care te răsfaţă, care îţi oferă absolut totul dacă intri în joc şi vrei să primeşti. Şi nu vorbesc deloc în metafore - anul acesta pasionaţii de muzică se pot bucura, dincolo de concertele excepţionale, şi de o ofertă de vinuri, create special în tonul acestei ediţii: Sonoro Cantabile şi Sonoro Vivace.

Evenimentul de duminică, 1 noiembrie 2009, a constituit o experienţă estetică unitară, în care fiecare element conduce către asimilarea perfectă a actului muzical. Spectatorul se pregăteşte cu toată fiinţa să primească interpreţii pe scenă aşa cum se cuvine - şi nici nu se poate altfel atunci când intri în Sala Unirii a Palatului Cotroceni. Pereţii de marmură şi vitraliul creează o atmosferă perfectă pentru repertoriul romantic al serii, o atmosferă care se întinde însă, prin detaliile de design, până la uşoare sugestii în stil fin de siècle, care amintesc oarecum de gusturile unui Des Esseintes. Buchetul de flori uscate şi petalele tomnatice de pe jos se potrivesc perfect cu cadenţele tânguitoare ale pianului, iar obscuritatea subtilă din sala cochetă creează cel mai romantic (în sensul istoric al cuvântului) ton cu putinţă.

Răzvan Popovici, organizatorul tradiţional al Festivalului, a deschis această sărbătoare cu un discurs care a lăsat să se vadă, dincolo de protocolul impus de moment, şi câteva dintre emoţiile pe care le traversează un artist în dublă postură: aceea de muzician şi manager cultural. Cu un astfel de preludiu estetic, nici nu se putea ca desfăşurarea propriu-zisă a muzicii să fie sub nivelul excelenţei - aş îndrăzni chiar să spun că a fost mai degrabă dincolo de ceea ce suntem obişnuiţi să catalogăm ca excelent, mai ales când e vorba de muzica de cameră. După ce aceia prezenţi în sală sunt deja vrăjiţi de decor şi de misterele sale, se înfiripă, în sfârşit- muzica.

Mihaela Ursuleasa apare pe scenă, îmbrăcată lejer, dar cu stil şi cu o discretă eleganţă. Surâde cuceritor, dar de îndată ce atinge clapele pianului, solista pare dintr-o dată fragilă în comparaţie cu tumultul care se iveşte din degetele sale. Acompaniată de Alexander Sitkovetsky la vioară şi de David Cohen - minunată revelaţie - la violoncel, pianista româncă a făcut, prin acorduri limpezi şi totuşi pline de forţă, ca Sala Unirii să pară şi mai copleşită de frumuseţe.

Trio elegiaque cu pian în sol minor, op.1, de Serghei Rachmaninov, este o scurtă bucată muzicală compusă de creatorul rus pe când avea numai 19 ani. Toţi cei trei interpreţi au contribuit, fiecare în felul său seducător, la redarea desăvârşită a emoţiilor acestei lucrări de tinereţe - impulsuri necontrolate, începute diafan, dar dezlănţuite apoi în binecunoscutul stil rus. Purtându-şi audienţa, pe rând, prin melancolie şi avânt, muzicienii care au deschis Festivalul au reuşit să creeze o stare muzicală în cel mai înalt grad, stare care avem convingerea că va rămâne şi se va articula şi mai intens la finalul celor 13 zile.

Nu pot să închei impresiile create de această interpretare din Rachmaninov fără a menţiona faptul că, a-i urmări laolaltă pe Ursuleasa, Sitkovetsky şi Cohen, este un spectacol în sine. Spun spectacol nu pentru că vreunul dintre interpreţi ar avea veleităţi de entertainer care vrea să ne şocheze cu poziţiile sale chinuite sau cu grimase de romantic în agonie, ci pentru că fiecare dintre solişti pare că vrea să îşi atragă publicul în povestea sa de dragoste cu propriul instrument. Pe cât de hotărâtă şi de energică pare Mihaela Ursuleasa în faţa pianului său răvăşitor, pe atât de delicat şi de tandru este Cohen când stă lipit de violoncelul său, iar Alexander Sitkovetsky are fixată pe chip o expresie de înmărmurire, probabil semn al profundei interiorizări din timpul actului interpretativ.

După aceste armonii suave din Rachmaninov, pe scenă a apărut Ansamblul Raro, cu Diana Ketler la pian, acelaşi Sitkovetsky la vioară, Bernhard Naoki Hedenborg la violoncel şi Răzvan Popovici în calitate de violist. Melancolia interioriza(n)tă a piesei lui Rachmaninov este cât se poate de fericit contrapunctată de Ansamblul Raro, care a ales o lucrare germană, în sensul cel mai deplin al cuvântului: Cvartet cu pian în do minor, op. 60 de Johannes Brahms. Energiile spiritului germanic, pe care le regăsim întotdeauna, chiar dacă în forme aparent atât de diferite, şi la Wagner, dar şi la Beethoven sau Bach, s-au făcut simţite pe deplin, graţie interpretării atât de fidele acestei configuraţii spirituale.

Acurateţea tehnică a marcat acest moment atât la nivelul frazării în ansamblul său, cât şi la nivelul punerii în valoare al unor nuanţe atât de delicate încât probabil ele ar scăpa unor muzicieni mai puţini experimentaţi. Mişcarea a doua, cu toată explozia ei de îndoieli şi întrebări retorice, articulate însă cu o hotărâre prometeică, este probabil momentul care atrage ascultătorul în mod definitiv în ţesăturile acestei lucrări imposibil să nu te mişte - la propriu şi la figurat.

La propriu, acest punct al programului i-a mişcat mai ales pe solişti - spectacolul despre care aminteam mai sus a fost la aceleaşi culmi şi în mijlocul Ansamblului Raro. Răzvan Popovici a creat imagini vizuale care vor rămâne cu siguranţă mult timp întipărite pe retina şi în inima ascultătorului pasionat, care se lasă pe deplin cucerit numai dacă simte că muzicienii înşişi s-au lăsat pe deplin cuceriţi. Transfigurat, devenit una cu instrumentul său, mişcându-se cu o contagioasă fervoare pe scaunul devenit prea mic pentru o energie atât de mare, tânărul violist a fost, pe parcursul întregii interpretări a Cvartetului, o demonstraţie vie a "ravagiilor" benefice produse de contactul, cum altfel decât intim, cu muzica.

După pauză, concertul a fost reluat cu o lucrare poate ceva mai cunoscută decât celelalte compoziţii care au răsunat în Sala Unirii, anume Trio cu pian nr.1 în re minor, op. 49 de Felix Mendelssohn-Bartholdy, aceasta fiind, de altfel, şi una dintre cele mai populare lucrări de cameră ale creatorului german. Pentru această ultimă evoluţie a serii, pe scenă a urcat din nou formaţia iniţială, compusă din Mihaela Ursuleasa, Sitkovetsky şi Cohen (pe care pur şi simplu nu te poţi plictisi urmărindu-l). Sunetele suple ale pianului mânuit de româncă au fost cât se poate de armonios completate de sonorităţile viguroase ale corzilor, astfel că, la final, am avut bucuria rară de a fi ascultat un Mendelssohn perfect romantic - viu şi plin de patos, grav, dar tânjind totuşi după razele speranţei.

Nu ştiu dacă prima seară a Festivalului SoNoRo a mai surprins pe cineva - cele trei ediţii anterioare au convins pe deplin spectatorii că se vor strădui zadarnic să găsească lacune de orice ordin, fie artistic, fie organizatoric. Poate tocmai faptul că învăţăm să nu mai fim surprinşi când, în sfârşit, ceva excepţional se întâmplă în muzică - şi nu doar într-o seară, ci de-a lungul a aproape 2 săptămâni - ne convinge că se întâmplă ceva foarte bun în evoluţia manifestărilor muzicale autohtone.

Serile care urmează aduc publicului lucrări din epoci şi stiluri diferite, dar toate reunite, aşa cum am constatat încă de la concertul de pe 1 noiembrie 2009, de o intimitate mai puţin a spaţiului şi mai mult a sufletului, pe care numai muzica de cameră o poate naşte.

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Spacer Spacer