Răzvan Popovici: Mi-am făcut ucenicia cu un mic festival din Germania, ţara în care am crescut de la vîrsta de 15 ani, după ce am plecat din România (tata a rămas în Germania în 1988, a plecat cu ultimul tren, cumva, iar eu am plecat împreună cu mama şi cu sora mea, imediat după Revoluţie). După trei ani de festival în Germania, mi-am zis că trebuie făcut ceva la Bucureşti. Pe scurt, aşa s-a născut SoNoRo. Cîntînd toată vremea în întreaga lume, am luat parte la foarte multe festivaluri şi serii de concerte care sînt organizate extraordinar, deci, am văzut, am auzit şi am mai învăţat făcînd. Eu am şi aşa, în general, o ştachetă extrem de ridicată pentru că, oricum, ca artist trebuie să tinzi mereu către mai mult. Şi mi s-ar părea aberant să aduci artişti extraordinari, iar festivalul să fie prost organizat. Ar fi o mare lipsă de respect faţă de aceştia şi faţă de public. Sînt puţine festivaluri de acest fel în România şi tocmai de aceea cred că acelea care sînt trebuie să fie făcute ireproşabil. Şi sigur, de ce să nu fie paharul acolo, de ce să nu fie programul acolo, de ce să nu fie broşura tipărită cum trebuie? Mai sînt şi scăpări, normal, dar din ce în ce mai puţine. Anul viitor va fi cel mai important, la a cincea ediţie SoNoRo. Pentru că, după părerea mea, un festival trebuie construit timp de cinci ani. Următoarea etapă e de la cinci la zece ani.
A.M.: În ce constă diferenţa între aceste etape?
R.P.: Următoarea etapă e cea în care să putem ajunge să concurăm cu festivalurile importante de gen. În ce priveşte potenţialul creativ implicat în organizarea festivalului, website, grafică, filmuleţul festivalului, spotul radio şi aşa mai departe, cred că sîntem în topul topurilor. Asta pentru că în alte ţări chestiile astea pot fi greu făcute, sînt extraordinar de scumpe, iar oamenii creativi nu sînt neapărat interesaţi. Dar aici, am reuşit să motivez o întreagă echipă fantastică de oameni creativi cu care sînt convins că putem puncta la nivel de world class.
A.M.: Pe de altă parte, am observat că aţi reuşit să aduceţi nişte muzicieni spectaculoşi, de-a dreptul impresionanţi.
R.P.: Ei bine, calitatea aceasta e pentru mine de la sine înţeleasă. Conceptul şi calitatea artistică au fost pentru mine de la început nec plus ultra. Am mulţi prieteni foarte buni cu care cînt în întreaga lume şi e altfel cînd îi ştii şi îţi sînt apropiaţi, pentru că îi poţi suna şi invita la festival, iar ei acceptă. În schimb, dacă începi să apelezi la agenţii şi la manageri, e cu totul altceva, treci în altă dimensiune, apar persoane intermediare şi preţurile se schimbă. Aici e ca şi cum ar fi crescut un fel de familie. Am apelat la relaţiile personale în aproape toate situaţiile. Bine, în cazul a unul sau doi pe care voiam neapărat să-i aduc pentru că se potriveau la programele respective, cum au fost, de exemplu, Gilles Apap şi band-ul lui, am mers prin agenţie.
Finanţarea nu e încă ideală
A.M.: Aţi ţinut concertele în săli foarte frumoase, pe care bucureştenii în general nici nu prea au ocazia să le vadă, cum ar fi cea de la Palatul Bragadiru, de la Cercul Militar, Sala Unirii, de la Palatul Cotroceni sau cea de la Muzeul Enescu. Poate şi asta a adus un spor de atractivitate, dar spuneaţi că oricum nu vă aşteptaţi să vină atît de mult public. Sălile acestea foarte mari au fost şi foarte pline, deşi e vorba de un festival de muzică de cameră.
R.P.: Sînt totuşi nişte locuri făcute pentru asta şi unde ar trebui să se petreacă mereu asemenea evenimente. Pentru mine a fost foarte interesant să alegem săli adecvate. Iată că acestea există şi doar trebuie convinşi şi aduşi în barca noastră responsabilii lor. Mă aşteptam să fie afluenţă de public, dar nu mă gîndeam chiar la o asemenea nebunie. Aţi văzut cum a fost la Catedrala Sf. Iosif unde au venit, cred, spre o mie de oameni. Suplimentasem de dimineaţă băncile obişnuite ale bisericii cu încă 150 de scaune, pentru că anul trecut lumea a stat în picioare şi n-am vrut să se mai repete asta. Dar acum au fost şi mai mulţi decît anul trecut şi iar s-a stat în picioare. Mă uitam din spatele altarului şi nu-mi venea să cred. Chiar fiind eu un optimist de-a dreptul bolnav, acea afluenţă mi-a depăşit orice aşteptări.
A.M.: Interesant e că afluenţa a fost similară şi la concertele gratuite, şi la cele cu bilete plătite.
R.P.: Festivalul fiind finanţat în proporţie de 90 prin sponsorizări private, normal că o parte dintre invitaţii a fost făcută prin companii. Însă acestea au promovat festivalul în interiorul lor într-un mod foarte ingenios, aşa încît invitaţiile nu au ajuns la neaveniţi. Numărul de invitaţii a fost destul de limitat, dar am reuşit prin PR-ul şi marketingul acestor companii să motivăm şi alte persoane să cumpere bilete. Acum e adevărat şi că nimeni nu merge la un festival de muzică de cameră ca la un concert Madonna, doar pentru că are bilet gratuit. Dar noi nu am ajuns încă la o finanţare ideală a festivalului, adică, o treime din sponsorizări, o treime de la Guvern şi o treime din bilete. Aşa ar arăta o finanţare profesionistă. Partea cu biletele funcţionează din ce în ce mai bine (totul a fost plin), deşi se simte încă o mentalitate veche: oameni care îşi pot permite foarte bine să cumpere bilet se interesează de invitaţii.
A.M.: Aţi avut o idee neobişnuită, aceea prin care au fost create două vinuri special pentru acest festival. Vinuri care au fost oferite spectatorilor în pauze. Cum s-a întîmplat?
R.P.: Festivalul a produs în fiecare an cîte un disc sau un album. Anul acesta, am ajuns la povestea cu vinurile printr-o simplă discuţie cu un prieten creator de vinuri. Sînt două, unul roşu şi altul alb, scoase într-o ediţie limitată - sînt adevărate produse de artă, foarte bune. Nu sînt ieftine deloc, dar spectatorii au primit cîte un pahar cadou.
A.M.: Trecînd la subiecte mai personale, am aflat că nu vă place să cîntaţi în frac. E pentru că vă plac lucrurile mai informale?
R.P.: Nu. Îmi place eleganţa, am crescut într-un anumit ambient, cu o străbunică proprietăreasă de vii, mîncam dulceaţă din porţelanurile fine care mai rămăseseră în familie şi eram obişnuit cu astfel de lucruri. De exemplu, ador butonii pentru cămăşi. Dar chestia cu fracul e altceva. E foarte inconfortabil să cînţi în frac, pentru ceafă, pentru gît şi aşa mai departe. Mai ales că viola, instrumentul meu, e ceva mai mare, iar cînd cînţi simţi nevoia să fii mai liber în mişcări. Pe de altă parte, muzicianul era pe vremuri un fel de angajat în Anglia, oricum, iar în alte părţi era al prinţului, al papei, al cardinalului. Era un anumit codex al hainelor. Acum nu mai e cazul. Sigur că trebuie să fie o îmbrăcăminte foarte elegantă şi adecvată. Nu poţi cînta în blugi în aula Muzeului Enescu sau să-ţi pui o bluză portocalie cînd concertezi la Cercul Militar. E vorba de o anumită nobleţe care trebuie să se potrivească şi cu tradiţia, dar care poate fi în acelaşi timp ceva contemporan şi smart. De cînd mi-am dat demisia din orchestra din München, eu n-am mai purtat frac.
Într-o orchestră ajungi să lucrezi ca într-o corporaţie
A.M.: Care a fost motivul acelei demisii?
R.P.: Festivalul SoNoRo. Trebuia să fiu lunar aici şi să mă ocup de el ca să se dezvolte aşa cum s-a dezvoltat. Şi în argumentarea scrisă a demisiei am motivat că trebuie să conduc acest festival de la Bucureşti. Evident că a fost puţin ca la poker, pentru că în orchestra de la München aveam un job pe viaţă, bine plătit. SoNoRo a fost deci primul motiv al demisiei, cel de-al doilea fiind că se înteţiseră concertele la care trebuia să particip în mod independent de orchestră.
A.M.: Festivalul acesta a necesitat deci sacrificii şi riscuri importante.
R.P.: Da, sacrificii mari. Cînd a fost să fie o gaură în buget, de exemplu, a trebuit s-o acopăr tot eu, din fonduri personale. Dar a fost cea mai bună decizie a vieţii mele. Plecarea din orchestră mi-a dat şi libertate artistică. Atunci cînd eşti membru într-o orchestră, oricît ar fi ea de bună, eşti legat, chiar şi atunci cînd ai - aşa cum în mod luxos aveam eu - o jumătate de normă. Acum am un program flexibil, iar timpul meu artistic e foarte satisfăcător pentru că s-au înteţit concertele şi, pe deasupra, din punct de vedere financiar, lucrurile sînt mai bune pentru că am ocazia să cînt mai mult.
A.M.: La München înţeleg că vă simţeaţi ca un fel de slujbaş.
R.P.: Da, exact. Iar mie îmi place să mişc lucrurile. E o chestie de atitudine. Într-o orchestră stai şi e un dirijor care-ţi spune ce să faci. Eu am cîntat mult şi la Filarmonica din Berlin. Bun, e cea mai bună orchestră din lume, a fost foarte frumos. Dar nu mi s-a potrivit, e contra naturii mele. Acolo nu vibrezi cu adevărat, iar pe termen lung te plafonezi. Sigur, oricine vine de la Berlin cîntă apoi oriunde ca un prim concertmaistru, e fantastic. Dar am văzut şi oameni care stau într-o astfel de orchestră cîte 20 de ani şi devin evident obosiţi, extenuaţi artistic. Pentru că la un moment dat ajungi să nu mai faci muzică de dragul muzicii, ci să lucrezi ca într-o corporaţie.
A.M.: Locuiţi în continuare în Germania?
R.P.: Da, deşi acum am şi o locuinţă la Bucureşti, dar, de fapt, parcă sînt mai mult în avion. Toată vremea sînt pe drumuri. Mă voi muta probabil la Zürich din decembrie.
A.M.: Vă interesează politica din România? Cum vi se pare ce se întîmplă aici?
R.P.: Mă interesează şi nu prea. Eu sînt relativ apolitic. Uneori însă mă crucesc auzind certurile astea interminabile şi, mai ales, nu pot să înţeleg cum politicienii schimbă de azi pe mîine partidele. În Germania aşa ceva nu există. Apoi, dacă te-a prins că ai făcut ceva, trebuie să-ţi dai imediat demisia. Dar aici, în România, te prinde şi nu ţi-o dai. E un comportament inadecvat pentru persoane care ar trebui să fie nişte modele. Am cunoscut şi oameni extraordinari implicaţi în politică, dar eu m-am concentrat pe artă şi vreau să fac ceva care să funcţioneze, iată, şi în asemenea vremuri tulburi de certuri, moţiuni de cenzură şi căderi de guverne. Şi uite că lumea vine şi în asemenea momente tulburi la acest festival. Pentru mine e un semn că se pot face lucruri şi fără ţigănie şi certuri. Încă există foarte multă lume normală. Şi am reuşit asta cu muzica de cameră, un gen care părea ostracizat în România. O mie de oameni la un recital cameral cu muzică de Beethoven şi Mozart mi se pare ceva absolut nemaipomenit.
Păsăroiul negru a punctat
A.M.: Cum e în Germania la asemenea concerte?
R.P.: Diferenţa e că acolo sînt sute de asemenea festivaluri şi sigur că, per ansamblu, e vorba de multă lume care merge la ele. Dar, pentru că are un impact atît de mare (din punct de vedere mediatic şi creativ), festivalul de aici e cu totul special. Toţi muzicienii străini care vin sînt absolut fascinaţi, li se pare incredibil. E o mare efervescenţă şi o afluenţă de public tînăr, asta e frumos. Chiar cred că am reuşit să punctăm cu acest păsăroi negru pe fond galben - emblema festivalului. Trebuie să spun că o viaţă concertistică şi muzicală adevărată implică vreo zece concerte în fiecare seară, într-un singur oraş. Pînă acolo mai e. Potenţialul din Bucureşti e însă enorm.
A.M.: Ce veţi mai inventa pentru acest festival de la Bucureşti?
R.P.: Am invitat deja cîţiva artişti pentru anul viitor. E vorba de cea mai frumoasă, diversă şi bine organizată ediţie de pînă acum. Va fi totuşi o ediţie aniversară. E ceva şi cu cincinalul ăsta, perioada pe care o foloseau comuniştii.
A.M.: Există probleme, obstacole de care vă temeţi, în general, mai mult, avînd în vedere şi experienţele de pînă acum?
R.P.: Sînt două genuri de probleme. În primul rînd, îmi doresc să am finanţarea necesară, şi chestiunea asta de obicei nu e clară pînă în ultimul moment. În al doilea rînd, mă tem să am de-a face cu oameni neparolişti. În primii doi ani am avut surprize pentru că oamenii au spus că fac ceva şi pur şi simplu n-au făcut. Eu eram obişnuit cu stilul gentlemen agreement, cu cuvîntul dat, cu strîngerea de mînă şi n-am semnat contracte scrise. Între timp m-am învăţat. Aş mai spune că am avea nevoie şi de mai multă susţinere guvernamentală pentru a putea construi pe termen lung. Ministerul Culturii m-a ajutat din primul an, iar în ultimii doi ani şi Primăria Capitalei (prin ArCuB) şi Primăria sectorului 6. Sînt parteneri principali, dar mai e loc. Dacă ne gîndim că pentru Festivalul Enescu se dau milioane de euro, zece mii pentru Festivalul SoNoRo este o sumă relativ limitată. Pînă acum am avut mijloace, nu minime, dar limitate şi a trebuit să fim foarte inventivi. A trebuit să obţinem mult ajutor benevol. Iar eu zic că o asemenea calitate trebuie onorată şi de o susţinere pe măsură. E vorba de o construcţie care a devenit un fel de brand românesc. Deja se vorbeşte de SoNoRo Bucharest.
Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.