Iniţiatorul şi directorul proiectului, domnul Răzvan Popovici, a avut amabilitatea de a ne destăinui cîteva dintre aspectele din spatele celor ascultate şi văzute de public.
Am încercat să creăm un spirit SoNoRo
"Încă de la debutul SoNoRo, am privit în perspectivă, cinci-zece ani mai departe. Fiecare ediţie are un concept şi o temă, pe care le respectăm. Încercăm a nu lăsa la voia întîmplării nimic din ceea ce se întîmplă în jurul muzicii pe care o propunem. Desigur, muzica vorbeşte de la sine, dar amănuntele, detaliile, precum nuanţele muzicale, sprijină întregul. Dacă muzica este cîntată corect, însă fără grijă pentru detaliu, interpretarea este de fapt proastă. Ne-am străduit, în ceea ce priveşte decoraţiile, luminile, dar ne-am concentrat şi asupra modului de derulare a evenimentelor. Mi se pare o ruşine ca organizatorul să nu aibă grijă de aspectele acestea.
Nu sînt adeptul cîntatului în frac, dar pentru genul de muzică interpretată în această ediţie se cerea o anumită ţinută vestimentară, nu de maximă sobrietate - totuşi, în consonanţă cu lucrările prezentate. Ţinuta trebuie păstrată pentru că muzica adevărată are o anumită nobleţe, o întreagă tradiţie în spate.
În altă ordine de idei, pentru mine este important să nu fi constrîns de îndatoriri în ceea ce priveşte actul artistic. Ni s-a reproşat că nu s-a cîntat Enescu. Acum o lună, în timpul festivalului omonim, a fost atît de mult Enescu în program, încît nu avea rost să includem şi noi. Este adevărat că anul acesta lipsesc compozitorii români, dar faptul se datorează conceptului în sine, care ne-a condus spre anumite soluţii de alcătuire a repertoriului, nu este vorba despre o atitudine tendenţioasă. Sîntem deschişi în toate privinţele. Dacă literatura muzicală contemporană, românească sau universală, se pliază pe ideea ediţiei, nu o ocolim. Va fi loc, în ediţiile viitoare, şi pentru lucruri care, deocamdată, au lipsit. Nu este nimic definitivat încă, dar schiţa există.
Am avut un aflux de public incredibil
La această din 2009, mi-au fost depăşite toate aşteptările, în condiţiile în care sînt un optimist incurabil. Am început cu Palatul Cotroceni, unde a fost extrem de multă lume, a urmat Cercul Militar Naţional, Palatul Bragadiru şi aşa mai departe, programul fiind cunoscut. Peste tot am avut un aflux de public incredibil. Surpriza cea mai mare a fost la Catedrala "Sfîntul Iosif", cînd au venit aproape o mie de oameni. A fost parcă victoria muzicii de cameră! Sînt fericit cînd văd atîţia oameni (cărora le radiază chipul) participînd la un gen de muzică mult timp neglijat, chiar un pic ostracizat, pentru că nu am întîlnit, în nici o altă ţară, ca muzica de cameră să fie cumva separată artificial de cea simfonică. Încă din 2008, de la Ateneu, am observat că muzica de cameră începe să fie repusă în drepturile sale. Nu consider că este o diferenţă mare între o simfonie de Brahms şi cvartetul minunat în sol minor, tot de Brahms, cîntat în Aula Muzeului Enescu, de exemplu. Sînt mai mult decît fericit, şi acum pot spune, după patru ani, că visurile şi încăpăţînarea mea de a crea acest festival au meritat efortul.
Nefiind legată cumva de un timp, muzica de cameră este eternă. Mozart rămîne nemuritor, orice ar fi. Cred că, pînă acum, a lipsit doar prezentarea adecvată, în România, nivelul fiind, de altfel, ridicat. Filozofia, atitudinea şi spiritul festivalului vor să creeze participanţilor o carte de vizită pe măsura dimensiunii lor valorice. Dacă reuşim să trimitem acest mesaj mai departe, înseamnă că am reuşit. Acesta este secretul afluenţei de public. Nu a fost vrăjitorie, ci cred că am reuşit să stîrnim, într-o primă fază, acea curiozitate benefică. S-a cristalizat, în toţi aceşti ani, un brand; lumea vorbeşte de SoNoRo; chiar sînt numit Răzvan SoNoRo. Am încercat să creăm un spirit SoNorRo prin flyer-e, spoturi, afişe, web etc. Fără publicitate pe măsura vremurilor în care trăim, nu se poate face nimic viabil.
Cei care vin la concertele SoNoRo au înţeles că festivalul este construit ca un puzzle. Cu cît mergi la mai multe concerte, cu atît ai mai mult posibilitatea de a vedea de ce a fost conceput aşa, care a fost ideea sau traseul concertelor. Este vorba şi despre o fidelizare a publicului faţă de interpretarea artiştilor, nu doar faţă de compozitori. Văzînd un violoncelist londonez care cîntă un cvartet de Mozart, un cvintet de Brahms, un sextet, practic descoperi personalitatea artistului. Este cumva un concept al nostru.
Ar fi multe de spus, dar mă voi opri în mod arbitrar acum, deoarece aceste zile sînt nişte interminabile; sper să supravieţuiesc."
Datorită unor oameni speciali, există (din fericire), în România, şi lucruri într-adevăr bune. Festivalul SoNoRo este, cu siguranţă, unul dintre acestea.
Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.