În partea a doua a serii s-a proiectat filmul Pianomania (2009) regizat de Robert Cibis şi Lilian Franck. Un film despre obsesia muzicii văzută din unghiul celui care acordează piane şi care trebuie să fie la orice oră la dispoziţia pianistului şi să dea dovadă de o precizie nevrotică pentru a putea să acordeze aproape perfect pianul. Un documentar cinstit şi interesant, cu glume plăcute ce par involuntare şi puţin ţicnite, dar inteligente. Merită văzut şi savurat.
Doar atît aici, chiar dacă a fost bine. Şi asta pentru că sufletul meu încă rătăceşte prin Ateneu în speranţa redescoperirii serii de duminică, 8 noiembrie 2009. N-a trecut prea mult timp de atunci şi deja mă încearcă o nostalgie deranjantă. Nostalgia viorii zburdalnice în mîinile violonistului rebel, nostalgia zîmbetului său frumos şi binevoitor, nostalgia sălii Ateneului scăldată într-o atmosferă de sărbătoare cu oameni agitaţi şi veseli. Nostalgia mirosului de vin alb-pur-nobil sau roşu-obraznic, întreţesut la nivel spiritual cu muzica de cameră, cristalină-duioasă-înţeleaptă sau colorată-neastîmpărată, într-o combinaţie boieresc-rafinată. Pot să spun că s-a dat tot ce a fost mai bun duminică seara cînd s-au cîntat clasici precum Bach, Halvorsen, Stravinski şi Strauss. Cînd publicul a sărit în picioare în ropote de aplauze şi a strigat de exaltare în faţa interpretărilor impecabile.
Surpriza cea mare a fost Gilles Apap pentru a doua oară. Şi-a făcut apariţia degajat, într-un colţ al scenei, în maniera lui proprie, înaintînd timid, fără a avea intenţia de a stîrni prea multă rumoare. Gilles Apap a devenit în seara aceea interpretul meu de căpătîi. Poate că nu numai al meu, judecînd după reacţiile celorlalţi şi după ochii lor umezi de emoţie.
Şi acum mi-e foarte apropiată secvenţa muzicală cîntată de el, care a adus cu muzica de voie bună irlandeză sau scoţiană. În momentul în care vioara intră pe mîna lui sau invers, Apap se pierde total în mrejele instrumentului, ale sunetului şi se realizează un întreg. Din acest întreg fac parte şi ceilalţi artişti. Chiar dacă şi ei la rîndul lor sunt o individualitate aparte, Apap eclipsează totuşi orice prezenţă, dar nu în mod rău, ci într-un mod înălţător şi demn. El reuşeşte să aducă lumină în privitori şi să limpezească gînduri în ascultători. Are atîta carismă şi bunăvoinţă încît reuşeşte să atragă atenţia instant, în cel mai respectuos mod cu putinţă.
Un moment tare frumos şi memorabil este partea cînd spre finalul concertului Apap a scuturat caietul cu notele muzicale şi l-a aruncat pe scenă, la picioarele interpreţilor, amuzat şi amuzant. Bineînţeles persistent în dorinţa lui de a-i determina pe violonişti să nu mai fie încordaţi în timpul interpretării, să încerce să cînte mai mult cu inima şi mai puţin cu mintea.
Pur şi simplu l-am sorbit din priviri şi l-am absorbit din urechi pe Gilles Apap. Nu-mi venea nici să respir. De fapt respiram destul de sacadat de emoţie puternică. Aş fi vrut să nu se mai termine seara aceea. Atît de intens a fost încît mi-era frică pînă şi să mă gîndesc că trebuie să mă ridic de pe scaun ca să plec pentru că ştiam că o dată ieşită din Ateneu vraja va fi ruptă. Am bătut tare din palme pînă au început să mă doară, am urlat de bucurie pe dinăuntru, mi-au dat lacrimile în mod înconştient şi involuntar şi am mulţumit în gînd.
Impresionanţi au fost şi ceilalţi, pe un alt nivel, dar nu pe un nivel al valorilor, calitativ sau cantitativ, ci pe unul la fel de spiritual. Fiecare a avut farmecul lui aparte. David Cohen la violoncel a fost numai pasiune dirijată boem din vîrful arcuşului pînă în măduva oaselor. Bernhard Naoki Hedenborg, preferatul meu la violoncel de altfel, atent şi precaut, retras, bine poziţionat pe locul muzical, foarte sigur pe el şi foarte concentrat, simţind muzica la modul subtil. Diana Ketler fascinantă prin modul neconvenţional de a cînta la pian, dînd senzaţia aparent că abia atinge clapele cu varfurile degetelor, rezultatul fiind o muzică de o fermitate surprinzătoare. Şi Alina Pogostkina, o surpriză mai mică, dar la fel de placută a serii de duminică, o violonistă nu doar pricepută, ci şi profundă.
Dar ei sunt doar cei foarte puţini din grupul de artişti care a însoţit festivalul de-a lungul desfăşurării lui. Toţi au fost buni fără excepţie, cei menţionati mai sus fiind cei mai remarcaţi şi remarcabili, creatori şi interpreţi de mare clasă la nivel mondial.
Abia spre final de festival am realizat ce noroc (şi poate că nu numai) am avut. Norocul că am văzut cîntînd live aşa mari artişti şi personalităţi. Norocul că i-am prins aici, pe meleagurile noastre pe aceşti oameni care se învîrt prin toate colţurile lumii, care sunt rîvniţi, care predau la şcoli de muzică de prestigiu internaţional, care influenţează benefic prin cîntările lor mase de oameni de peste tot în lume.
Festivalul SoNoRo este unul la care trebuie să se meargă, fiind esenţial în dezvoltarea individuală. Nu numai pentru că merită, ci pentru că e vorba şi de respect. Acel respect pe care îl înveţi privind, ascultînd, furînd din respectul celorlalţi spectatori faţă de muzică. Este incredibil cîte lucruri se pot schimba sau clarifica după două ore de concert de muzică de cameră în mintea unui om. Muzica pură va rămîne întotdeauna un domeniu nobil, iar oamenii care o produc vor fi mereu adevăraţi mesageri ai divinului ce este sădit în adîncurile conştiinţei colective şi ale celei individuale în parte.
Pe un post local de radio l-am auzit pe Alexandru Tomescu spunînd ceva de genul: "Muzica de cameră conferă respect. Dacă toţi oamenii din România s-ar apuca de muzică de cameră cred că ar fi mai mult respect în primul rînd faţă de muzică şi artă, apoi faţă de toţi ceilalţi oameni, faţă de tot ce ne înconjoară".
Ce este respectul? Nu ştiu nici eu prea bine, dar din ce am văzut la acest festival deduc că probabil este tot o formă de exprimare în drumul spre evoluţie, care presupune iubire şi acceptare. Unii au nevoie de confirmări din partea muzicii sau a artiştilor pentru a se putea urni. Alţii au nevoie de o vorbă bună. Dar ceilalţi, care încă refuză aceste forme de dăruire, de ce au nevoie pentru a învăţa să respecte? Pînă la următoarea ediţie a Festivalului SoNoRo sper ca măcar o mică parte din ceilalţi să realizeze că respectul este esenţial nu numai în muzică sau în arte. Iar în ceea ce mă priveşte, fac parte din categoria celor care au nevoie cu disperare din cînd în cînd de cîte un Gilles Apap.
Mulţumirile mele lui Răzvan Popovici, organizatorul Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo şi numai gînduri de bine.
Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.