Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mic tratat împotriva depresiei post-SoNoRo - Festivalul SoNoRo 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Hanno Buddenbrook, personajul cu destin dramatic din celebra Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, trăieşte la un moment dat o scenă care ocupă nu mai mult de o pagină şi jumătate, dar care, prin intensitatea şi intimitatea ei reală cu spaţiul muzical, este în mod considerabil relevantă pentru psihologia adolescentului bolnav - adolescent pe care îl întrupăm cu toţii în faţa unei muzici profunde şi cu acel aer vestitor al unei lumi nevăzute... Când asistă la Lohengrin, magistrala operă a lui Wagner, tânărul trăieşte nu numai o revelaţie a sublimului, ci şi o ireparabilă angoasă.

Angoasa se naşte exact din conştientizarea dureroasă şi simultană a frumuseţii momentului muzical, frumuseţe dublată însă de durata ei întotdeauna mult prea scurtă pentru cei ce o iubesc. Întoarcerea la lucrurile "obişnuite" îl afectează vizibil pe Hanno (şi prin Hanno îmi permit să îi desemnez pe toţi iubitorii pasionaţi, obsedaţi chiar, ai muzicii), nu numai psihic, ci chiar fizic.

Fiecare celebrare a artei, pentru mine mine în mod special a muzicii, aduce cu ea aceste tresăriri ale unui "altceva" imposibil de definit, cucereşte pe cel dispus să fie sedus, iar apoi, inevitabil, momentul festiv se termină. Veţi spune, pe bună dreptate, că arta nu are sfârşit, că finalul unui festival de muzică nu înseamnă, fireşte, finalul muzicii însăşi, că vor mai fi ocazii... Totuşi, încheierea Festivalului SoNoRo nu a semănat cu nimic altceva, deşi fiecare astfel de "despărţire", oricât ar fi ea de temporară, este dureroasă în felul ei.

La ultimul concert desfăşurat în Bucureşti, pe data de 10 noiembrie 2009 şi intitulat Sonoro Interferenţe & Pianomania, în timp ce ascultam acordurile viguros-lirice din ultima parte a Cvintetului cu pian nr. 2 în la major, de Antonin Dvořák, am conştientizat dintr-o dată, în mijlocul acelei stări de graţie, că am ajuns la final. Că de mâine nu mai e spectacol.

Sunt absolut sigură că foarte mulţi dintre cei care au fost în Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă în ultima seară SoNoRo la Bucureşti au trecut prin asta într-un oarecare grad. Iar la capătul acestui bilanţ, care pentru ascultători nu se măsoară decât în împliniri sufleteşti irepetabile, rămâne, cu siguranţă, o bucurie a faptului că există muzică şi că noi suntem martorii ei, o bucurie împletită însă în mod ambiguu cu tristeţea conştientizării finalului.

Pe parcursul celor aproape două săptămâni de SoNoRo, am fost de atâtea ori încântată de noi descoperiri muzicale şi tot de atâtea ori dezamăgită de faptul că, ajunsă acasă şi ascultând înregistrări ale acelor lucrări, nu mai pot aduna în aceeaşi măsură frânturile de emoţie pe care mi le-a produs ascultarea la faţa locului (în mod ironic, aceasta este şi una dintre replicile definitorii ale lui Stephan Knüpfer, pasionatul acordor care spunea în documentarul Pianomania ce îl are ca protagonist că nu suportă să audă sunetul pianului la radio din cauza calităţii vizibil afectate). O secundă de muzică născută din mâinile lui David Cohen, ascultat live, nu seamănă cu nimic înregistrat, oricât de buni ar fi interpreţii. Un sfert de oră în care îi urmăreşti pe muzicieni atât de transfiguraţi în faţa instrumentelor lor influenţează într-o măsură, nu exagerez dacă spun decisivă, receptarea actului artistic în ansamblu.

Dar dincolo de aceste amintiri splendide şi de melancolia sfârşitului, ceea ce trebuie neapărat să menţionăm, iar vorbind despre asta am senzaţia că vom prelungi chiar bucuria seriei de concerte, sunt munca şi dăruirea celor implicaţi în Festival. Dincolo de cei care au apărut pe scenă şi ne-au sensibilizat / încântat / dărâmat / întremat (toate acestea pe rând şi, uneori, simultan), se află o echipă de un entuziasm incurabil. Şi în acest context, cuvântul "echipă" merită să i se atribuie sensul cel mai larg cu putinţă.

De la sponsori, organizatori, voluntari, persoane care s-au ocupat de PR, până la Dan Pârvu, jurnalistul RFI care ne-a încântat cu editorialele sale din SoNoRo News sau Preda Ailincăi, creatorul vinurilor SoNoRo, şi Şerban Mestecăneanu, fascinantul şi mereu proaspătul fotograf, toţi au contribuit la sentimentul de desăvârşire pe care l-a avut orice vizitator al festivalului, venit chiar şi preţ de numai o seară. Pentru că, dincolo de ceea ce vedem şi auzim noi, cei neimplicaţi din interior, este o muncă deloc romantică şi deloc lirică - fără aceste eforturi care ţin de finanţare, de buna organizare, de preocuparea pentru fiecare detaliu, oricât de mic, nici propunerile muzicale în sine nu ne-ar mai fi străbătut cu aceeaşi intensitate. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu magnificul Souvenir de Florence ceaikovskian dacă s-ar fi desfăşurat într-un loc cu o acustică nesatisfăcătoare în aceeaşi măsură precum Sala de Marmură din Palatul Cercului Militar Naţional. Sau dacă emoţia ar mai fi fost aceeaşi în cazul în care vreun stupid detaliu tehnic ar fi împiedicat evoluţia în bună ordine a artiştilor.

Răzvan Popovici a impresionat şi de data aceasta nu numai ca artist (şi încă unul dintre cei mai străluciţi), ci şi ca organizator de festival. Dotat cu simţurile unui muzician care ştie cel mai bine de ce are nevoie o manifestare artistică din punct de vedere estetic, el este înzestrat totodată şi cu capacităţi surprinzătoare în ceea ce priveşte munca tehnică a unui astfel de demers. El şi echipa sa, atent aleasă, nu mă îndoiesc, au oferit spectatorilor nu numai un deliciu auditiv, legat de performanţele strict muzicale, oricum desăvârşite, ci un întreg regal al simţurilor, prin atenţia nepărtinitoare acordată fiecărui element de design sau chiar prin simpla întâmpinare a spectatorilor când intră în clădire. Până la emoţiile "mari" oferite de interpretarea impecabilă dintr-un Brahms sau dintr-un Rachmaninov, porţile unei receptări aşa cum trebuie (sau, mai bine zis, aşa cum e de dorit) sunt deschise prin astfel de detalii, intuite pe deplin de organizatorii demni de toată aprecierea ai festivalului.

Trecând din nou la aspectul strict artistic al acestei frumoase poveşti care a fost (şi va mai fi!) SoNoRo, festivalul merită lăudat şi pentru faptul că implică într-o măsură atât de mare, şi totodată, atât de profesionistă, pe tinerii muzicieni. Bursierii SoNoRo au fost, cu certitudine, la înălţimea pe care cei ce i-au selecţionat au aşteptat-o. Aducerea în faţă a unor talente care mai au ceva până la consacrare este remarcabilă nu doar prin gest în sine, ci şi datorită unui posibil "efect terapeutic" pe care faptul l-ar putea avea asupra unor analişti/critici ai culturii autohtone, convingându-i chiar şi pe cei mai sceptici că viitorul muzical românesc este, fără îndoială, pe mâini bune. Excelente chiar.

În ceea ce priveşte influenţa asupra publicului, sunt convinsă că acesta a fost prea numeros şi prea divers ca să pot trage o concluzie coerentă şi generală. Ce e sigur este că bucuria şi încântarea trebuie să fi fost egale şi pentru cei mai iniţiaţi dintre ascultători, dar şi pentru iubitorii înfocaţi ai muzicii fără a fi profesionişti, precum şi pentru cei care s-au întâlnit pentru prima dată cu muzica de cameră în această formă.

Important este că, de patru ani încoace, SoNoRo se dezvoltă cu o rapiditate uimitoare, surprinzând în detaliile cele mai inedite şi aducând pe scenă nume întotdeauna aşteptate cu drag de publicul de aici. Din ce în ce mai mult, festivalul va influenţa o mentalitate care va muta lumea, poate uneori aparent neinteresată, din camerele fade, populate de televizoarele mereu sărace din punctul de vedere al ofertei, în inegalabila atmosferă a spaţiului muzicii de cameră.

Până la următoarea ediţie, singura soluţie de a lupta cu dorul rămâne tot muzica. Sau perpetuarea, prin memorie, prin conversaţie, prin scris, a amintirilor care ne-au marcat.

Vă invit, pe toţi cei care aţi fost prezenţi la Festivalul SoNoRo, ediţia 2009, să vă înfrumuseţaţi zilele vorbind despre interpreţii sau despre compoziţiile care v-au surprins şi v-au cucerit cu această ocazie, vorbind despre formele şi umbrele din fotografiile lui Şerban Mestecăneanu sau despre minunatele jocuri de lumină care ne-au încântat ochii în Sala de Marmură. Aceasta este singura formă de rezistenţă faţă de agresivitatea discursului politic care ne inundă acum şi, pe termen mai lung, singura formă de rezistenţă în confruntarea cu nostalgia deprimantă a faptului că SoNoRo s-a încheiat...

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 SoNoRo - Interferenţe susţine tinerii muzicieni, Comunicat de presă
 SoNoRo debutează la celebra Carnegie Hall din New York, Comunicat de presă
 Minimalism şi muzică de cameră - SoNoRo, 2009, Alex. Leo Şerban
 O mie de oameni la un concert cameral - Festivalul internaţional de muzică de cameră SoNoRo 2009, Andrei Manolescu, un interviu cu Răzvan Popovici
 Cu respect pentru Festivalul SoNoRo, 2009, Alexandra Niţă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer