Se întâmplă în vremurile noastre. E realitatea care ne înspăimântă. Ştiri despre criză, conflicte de interese, bani spălaţi, politicieni corupţi, jocuri de noroc regizate, bărbaţi care îşi ucid nevestele, fetiţe violate şi maltratate şi multe alte cruzimi, una mai "ingenioasă" decât cealaltă. Nu e mai uşor să accepţi, ţinând cont de circumstanţe, să intri în lumea unui film al cărei erou, un puşti indian de mahala, reuşeşte să câştige potul cel mare şi să-şi împlinească la final marea dragoste? Poate sună banal, dar sunt unele filme care te prind de la început şi nu-ţi mai dau drumul până când nu răsufli uşurat că el şi ea au rămas împreună şi cu un sac de bani în spate.
Nu încerc să minimalizez povestea lui Slumdog Millionaire, ci doar să punctez că, privind din perspectiva psiho-socială a anului 2009, pelicula funcţionează ca tratament pentru timpuri tulburi. Cred că ăsta e marele său avantaj, apariţia la momentul potrivit. Într-adevăr, e presărat de clişeele hollywood(bollywood)-iene, precum lupta pentru împlinirea destinului ori aventurile eroului pentru a-şi atinge scopul, însă transpuse într-un spaţiu exotic, cel al Bombayului, care fură ochiul spectatorului prin coloratura specifică.
David Boyle doreşte să îmbine estetica occidentală cu cea orientală, să muleze imaginea Orientului pe cea hollywoodiană, şi cred că îi reuşeşte de minune. Mai precis, preia câte ceva din înţelepciunea indiană şi o suprapune poveştii clasice. Şi nu deranjează deloc. Jamal Malik participă la Vrei să fii milionar dintr-o aparentă întâmplare şi câştigă nu datorită formării sale academice, inexistente de altfel, ci datorită accidentelor care l-au format de-a lungul vieţii. Într-o luptă dintre musulmani şi hinduşi, mama sa e ucisă în numele zeului Rama, fapt ce îl va ajuta pe Jamal să răspundă la una dintre întrebările concursului. De asemenea, din experienţa căpătată în gaşca de cerşetori, va reuşi să identifice numele cântecului indian. Ultima întrebare pică însă destul de prost, pentru că pare neverosimil cum se poate câştiga potul cel mare numindu-l pe cel de-al treilea muschetar al lui Dumas. Însă, povestea nu se vrea neapărat verosimilă, ci mai degrabă o demonstraţie a determinismului de basm, prin care poţi ajunge la scopul propus dacă eşti capabil să crezi cu adevărat în el. Tot universul complotează pentru ca tu să îţi urmezi calea. E naivă credinţa asta şi dacă n-ar fi pusă într-un context bine conturat (cum cred că avem în Slumdog Millionaire), probabil că aş râde copios, ca după un best-seller de Coelho.
Imaginile şocante şi pline de forţă din film nu-ţi prea dau prilejul să respiri sau să-ţi pui întrebări. Contribuie la dinamismul filmului o muzică antrenantă, punctând mizeria mahalalei, cruzimile şi umilinţele îndurate, ciocnirile dintre musulmani şi hinduşi etc. Toate datorate perfectului acord dintre operatorul de imagine Dod Mantle şi montajul realizat de Chris Dickens. Filmul a fost acuzat că ia în derâdere sărăcia acestui spaţiu, că nu rezolvă această problemă, că se foloseşte de pitoresc doar pentru a oferi senzaţii tari şi adrenalină. Dar mă întreb, se mai aşteaptă cineva ca o problemă socială să fie rezolvată în mod practic de un film de ficţiune? Mi se pare incredibil de copilăresc să speri la aşa ceva. Sau poate sunt doar pesimistă.
Terapeutic vorbind, filmul reuşeşte să ne "mintă frumos", fără să ne simţim jigniţi de îndrăzneala regizorului. Pentru că în foarte scurtele momente de scepticism, primim după cap câte un cadru care ne aruncă din nou în poveste. N-ai ocazia să te dezmeticeşti sau, dacă o ai, refuzi să rămâi detaşat: recunoşti acuitatea cu care e mânuit totul şi te laşi purtat de întreaga fabulă.
Dansul de la final mi s-a părut o satiră la adresa stilului Bollywood. Nicicum nu am reuşit să mă conving că e doar o formă de a da peliculei o coloratură caracteristică. Nu cred, însă, că drumul către estetica propusă e unul liniar. Poate e doar o glumă a regizorului. Care a reuşit să-mi, incredibil, scoată suspinul scontat la sărutul dinaintea dansului. Şi cu asta am spus totul... Pastila a funcţionat.