Slumdog Millionaire spune povestea unui tînăr sărac şi needucat din Mumbai, care concurează la "Vrei să fii milionar?" (varianta indiană) şi, în mod miraculos, găseşte în experienţa lui de slumdog (literal, "cîine de mahala sau de ghetou") şi chaiwalla (băiat care serveşte ceaiul) răspunsurile corecte la mai toate întrebările din concurs. Zeul Rama, despre care e întrebat ce ţine în mînă în reprezentările tradiţionale, se întîmplă să fie zeul în numele căruia a fost ucisă mama lui (într-o ciocnire dintre hinduişti şi musulmani). Cîntecul indian clasic căruia i se cere să-i numească autorul se întîmplă să fie acela pe care obişnuia să-l cînte pentru bani pe vremea cînd era la şcoala de cerşetori.
Desigur, povestea asta de succes nu se vrea plauzibilă. Chiar şi nepunînd la socoteală numărul muzical de la sfîrşit, ea întruneşte o bună parte din datele unui basm modern made in Bollywood - nişte portrete groase de gangsteri, un prieten bun din copilărie care devine rău, dar se reabilitează printr-un act de sacrificiu, o iubire curată care rezistă în ciuda tuturor piedicilor puse în calea ei de prietenul cel rău şi de stăpînii lui gangsteri. Ce e neobişnuit e faptul că, pînă la un punct, elementele astea sînt acoperite parţial de un strat gros de mizerabilism tiermondist. În noaptea de dinaintea rundei finale, eroul e reţinut şi interogat de poliţie (care-l bănuieşte că a trişat) şi regizorul Danny Boyle ne arată în plan-detaliu cum poliţiştii îi agaţă electrozi de degetele de la picioare, înainte de a-l zgîlţîi cu cîteva descărcări. Şcoala de cerşetori e un loc absolut oribil, unde copiilor li se scot ochii pentru a li se spori randamentul; eroul scapă în ultimul moment, dar Boyle prelungeşte mult suspansul - care, oricum, nu are nimic plăcut -, iar mai tîrziu ne arată de aproape un băiat care n-a fost atît de norocos. Violenţa şi mizeria ne sînt servite fierbinţi şi crude (cam ca în Cidade de Deus), fără un minimum de efort către genul de stilizare care ar putea atenua discordanţa dintre ele şi elementele evazioniste ale poveştii. Boyle vrea discordanţă. Vrea să ne dea nu doar o fantezie evazionistă de tip Bollywood, ci şi realităţile sociale crude care fac necesare asemenea fantezii. Conform calculelor lui, dacă fantezia se degajează treptat, sub ochii noştri, din aceste realităţi, ca un imens balon colorat, ea ne va ridica în slava cerului cu o forţă înmiită - toate instinctele noastre de consumatori de basme vor cere cu de o mie de ori mai multă disperare ca eroul să nu ştie răspunsul la ultima întrebare şi să-şi sune cel mai bun prieten, şi prietenul-bun-devenit-rău să redevină bun sacrificîndu-se, şi fata să răspundă în locul lui la telefon, şi fantezia să se împlinească, pentru că vechile instincte vor fi ascuţite de credinţa noastră reînnoită în necesitatea morală a fanteziei. E un calcul îndrăzneţ şi combinaţia (de o tensiune şi de o volatilitate fără mulţi termeni de comparaţie printre filmele care au cîştigat Oscarul de-a lungul timpului) putea să nu iasă. Eu însumi i-am rezistat cît am putut şi, deşi am sfîrşit prin a-i sucomba, continuu să cred că acea parte din mine care i s-a opus era partea bună.
Ce-mi miroase urît nu e atît combinaţia de mizerabilism şi evazionism, cît stilul în care Boyle "face" mizerabilism: smucit, zbînţuit, cu lentile deformante, unghiuri căutate (atunci cînd eroul torturat e băgat cu capul într-o găleată cu apă, camera urmăreşte acţiunea de pe fundul găleţii) şi imagini dure montate pe o muzică antrenantă. Ce-aş chestiona eu e adecvarea morală a acestui stil la acest subiect. Stilul lui Boyle era adecvat la stilul de viaţă al eroilor lui din Trainspotting - la nevoia lor de a trăi mai intens decît restul lumii -, dar dacă încearcă să sugereze că vieţile orfanilor din mahalalele Mumbaiului sînt mai intense decît ale copiilor mai ocrotiţi, complimentul pe care li-l face e de un gust îndoielnic. În esenţă (şi am avut aceeaşi problemă la Cidade de Deus), e un stil care nu ia cu adevărat în serios sărăcia: îl tîrăşte pe spectator prin ea, dar mai mult for kicks - pentru senzaţii tari -, îi oferă un fel de turism superadrenalinizat, o doză energizantă de Lumea a Treia. Pe scurt, prima parte a filmului mi-a provocat un disconfort uneori vecin cu greaţa - şi diferit, cred, de disconfortul luat în calcul de autor -, dar care pînă la urmă tot a funcţionat în favoarea lui: am răsuflat uşurat atunci cînd scheletul de basm a început să se ivească din mîzga asta şi m-am năpustit şi eu, laolaltă cu cei mai receptivi spectatori ai lui Boyle, spre manipulările cinstite din ultima parte. Această nouă specie de animal cinematografic - care nu e nici pur Hollywood, nici Bollywood tipic - funcţionează. Dar, cu toată îndrăzneala lui conceptuală, nu cred că faptul că funcţionează merita salutat cu premii pentru Cel mai bun film.