Într-o piesă nefericită a teatrului românesc de-acum două secole, un personaj feminin rostea în împrejurări tandre o replică senzaţională: "bate-mă, loveşte-mă, strânge-mă, turteşte-mă!" Asta cere şi spectatorul normal de oricând şi oriunde, prins între criza de nervi şi nevoia de a evada din ea, iar Danny Boyle face tot ce ştie mai bine ca să-i facă pe plac.
Slumdog Millionaire are tot ce trebuie să te facă să-ţi pierzi capul: poveste valabilă (puştiul din mahalaua Mumbaiului care scoate masele în stradă când e pe cale să câştige potul cel mare la Vrei să fii miliardar? şi care în paralel trăieşte o dragoste imposibilă), dinamism şi background exotic, mizerie împachetată cu fundiţe (copii care trăiesc între maldăre de gunoaie strâmbând simpatic din năsuc ca să te facă să îi adori), plus alţi copii chinuiţi şi o glumă bună cu rahat. Să nu mai vorbim de soundtrack, imagine, montaj, toate impecabile.
Boyle manipulează sentimental prin toate mijloacele şi se joacă de-a verosimilitatea situaţiilor, dar nu pare să-şi fi pus vreo secundă problema de a crea un film care face dreptate în lume, cât pe aceea de a da oamenilor o poveste care prin esenţa (empatia şi speranţa "evadării") şi finalitatea ei (emoţia) impun o formă care îţi cere disponibilitatea pentru convenţie. Sigur, până la urmă această acută nevoie de evadare în convenţie (din lipsă de altceva) care a dus la supraevaluarea acestui film nu spune lucruri grozave despre perioada pe care o traversăm, dar ne spune că arta are formele ei de a rezista în vremuri tulburi (însuşi filmul are destinul milionarului din Slumdog) şi nu trebuie să-i diminuăm meritele. Şi mai spune ceva: că, în sufletele mari şi afectate de criză, toţi speră ca traiectoria nesigură de acum să se scrie în favoarea lor.