Hollywood înainte de toate - Slumdog Millionaire

Slumdog Millionaire e o exemplificare de clasă a ceea ce înseamnă realism magic (hollywoodian). O poveste cusută cu aţă albă, o poveste care încontinuu umflă situaţiile prezentate, pentru că basmele sociale trebuie să fie Mari cît Marele Ecran şi trebuie să acopere o ecuaţie pe care realitatea aia reală - din zonele calamitate ale metropolelor indiene sau braziliene - nu o poate respira din cauza propriei îngustimi. Pentru cei care iubesc frisoanele hollywoodiene, pentru cei care găsesc desfătare în povestirile care transcend problemele de zi cu zi şi ajung să redea viaţa în culori de vis, Slumdog Millionaire e filmul primăverii. Dacă mai puteţi crede că moş Crăciun îmbrăcat în roşu nu e un proiect al marketingului Coca-Cola, atunci, două ore cel puţin, filmul lui Danny Boyle va fi o încîntare.

Slumdog e o poveste despre destin. Şi pe linia aceasta, a destinului, pînă la urmă e firesc că Slumdog îi urmează lui No Country for Old Men drept laureat al premiilor Oscar. În filmul fraţilor Coen destinul era construit în norme pur fataliste. Ori încercai să te aperi, ori nu încercai, moartea (Chigurh) te lovea după bunul plac. Imaginea fatalistă e întregită şi de atitudinea şerifului, una profund non-combativă. Ca Pitagora în cetatea Atenei la Olimpiadă, Tom Bell înregistrează mintal evenimentele şi stăruie meditativ asupra lor. Ideea e că dacă faci ceva, precum Llewelyn Moss sau Carson Wells, mai mult ca sigur mori, iar dacă nu faci nimic, precum soţia lui Llewelyn sau angajatul de la hotel, e la fel de probabil că vei muri, aşa că în faţa destinului mai bine nu faci nimic, sau nimic mai mult decît să conştientizezi că soarta are voia ei şi nu poate fi eludată.

Danny Boyle arată celălalt pol. Personajul său este unul activ, îşi edifică destinul, are un ţel şi luptă cu înfrigurare pentru el. Pe chipul său scrie speranţă iar în venele sale curge curajul, îndîrjirea de a se lăsa purtat prin orice grozăvii pentru a împlini acea speranţă. Iar cînd cineva luptă atît de mult pentru cauza sa, tot universul va concura la împlinirea acelei dorinţe. Am putea spune că e o întreagă metafizică deterministă angajată în istoria lui Jamal Malik. Cînd scopul este dragostea şi cînd, în trecut, eşti purtat printr-o serie de evenimente dureroase din care scapi întreg, e destul de clar că natura ţi-a rezervat ceva de soi, ceva care să dea sens acelui zbucium. Fără toate acele mici momente, fără acele încercări, prezentul nu ar fi fost posibil. Raţionalism burghez în cel mai înalt grad posibil, un film made in UK cu inimă hollywoodiană, plasat în centrul existenţial bollywoodian.

Din punct de vedere vizual Slumdog Millionaire e grozav, Anthony Dod Mantle se întrece cu sine. Era clar că e un operator cu pedigree din vremea în care lucra cu Thomas Vinterberg la Festen sau cu Lars von Trier la Dogville. Acum pur şi simplu se descătuşează în tonuri şi vibraţii pe care doar Christopher Doyle le mai obţinea cînd colabora cu Wong Kar-wai. Compoziţia mătăsoasă a unor imagini precum cele cu Latika în ploaie, în timp ce Jamal şi fratele său Salim, copii fiind, stau sub un şopron, fugărirea musulmanilor de către naţionaliştii hindu prin mahala, într-o exuberanţă coloristică ameţitoare (cu efect moral obţinut numai din contrastul vizual: culori pline de viaţă şi urmărire cu finalitate criminală), la fel şi sosirea copiilor la centrul de instruire al gangsterului Maman sau Taj Mahalul, secvenţă cu secvenţă Dod Mantle dă măsura propriului talent. Măiestria sa face pereche bună cu cea a monteurului, Chris Dickens, fiecare punînd în valoare priceperea celuilalt.

Per total, Hollywoodul bate Bollywoodul în deplasare. Din păcate nu cu armele celui din urmă, ci cu armele proprii şi cu propria ideologie. Cred că Slumdog Millionaire mi-ar fi plăcut cu adevărat dacă povestea ar fi decurs într-un dialog ba ironic, ba reverenţios între cinematografia occidentală şi cea indiană. În afara iubirii necondiţionate, o temă care oricum aparţine ambelor spaţii, şi în afara coloristicii amintite, care poate fi doar un clişeu occidental cu privire la înfăţişarea Indiei (e drept, un clişeu care a venit tot pe cale filmică dinspre Bombay), convenţiile de suflet ale zonei cinematografice comerciale din India - muzica şi dansurile specifice - sînt trecute la index (pe creditele lui Slumdog). Eu aş fi fost tare curios să văd cum visul american e exprimat prin dans şi cum speranţa, dragostea sau absolutul lucrează pentru acest vis pe muzică şi ritm orientale.

Aşa cum e acum, Slumdog e doar o istorie în regulă (clasica regulă hollywoodiană a luptei pentru împlinire, pentru fericire), pe care o urmăreşti cu plăcere două ore. Filmul nu dă pe-afară în inventivitate, surprize în sfera narativă nu apar: nici un sfert de poveste rostită şi mecanismul narativ al filmului e decriptat - ştim că vom vedea o întrebare din concursul Vrei să fii milionar? şi că apoi vom afla cum de Jamal Malik, un biet vagabond, cunoaşte răspunsurile la întrebări. Dar vom găsi un întreg izvor de încîntare în imaginea lui Mantle şi în montajul brici al lui Dickens, la rîndul lor bine instrumentate de Boyle.