Muzica liniei curbe şi violoncelul - Festivalul SoNoRo 2009

Palatul Cercului Militar Naţional, în Sala de Marmură - a doua seară de Festival Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, marţi, 3 noiembrie 2009, este deschisă de compoziţia lui Giovanni Bottesini, continuată de o lucrare a lui Nino Rota. Muzica sa pare a fi destul de sinceră şi de sensibilă, cu note şi acorduri amplasate bine pe locul potrivit. Mă duce cu gîndul la o sărbătoare ce se desfăşoară în timp nedefinit într-un spaţiu rustic, decent, poate pe o stradă îngustă dintr-un orăşel italian înţesată de oameni sau într-un palat nu prea pretenţios. Asta trebuie să fie şi datorită faptului că Nino Rota a compus muzica pentru o parte dintre filmele lui Federico Fellini, Luchino Visconti, Franco Zeffirelli sau Francis Ford Coppola.

Încă de la început, în partea dreaptă a scenei, remarc violoncelul şi pe stăpînul lui, artistul Bernhard Naoki Hedenborg. Îmi încîntă privirea prin pasiunea pe care o emană, prin simpla prezenţă fizică ce pare să domine, să dirijeze, să pătrundă. Dar punctul culminant al serii îl reprezintă partea de după pauză, cînd se interpretează Piotr Ilici Ceaikovski - Souvenir de Florence. Toţi interpreţii au fost excelenţi, au vibrat la unison pe ritmul fragmentelor muzicale şi au ridicat spectatorii de pe scaune la final, în ropote de aplauze binemeritate.

Marţi, 3 noiembrie 2009
Palatul Cercului Militar Naţional, Sala de Marmură
Program
Giovanni Bottesini (1821-1889) Gran Duo pentru vioară, contrabas şi pian
Michael Glinka (1804-1857) Grand Sextet în mi bemol major
Nino Rota (1911-1979) Trio pentru clarinet, violoncel şi pian (1973)
Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) Sextet de coarde în re minor, Souvenir de Florence

Interpreţi: Diana Ketler (pian), Mihaela Ursuleasa (pian), Alexander Sitkovetsky (vioară), Daishin Kashimoto (vioară), Jürg Dähler (violă), Răzvan Popovici (violă), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel), David Cohen (violoncel)


Miercuri, 4 noiembrie 2009, a treia seară de festival, a venit în întîmpinarea spectatorilor de la Palatul Bragadiru cu o muzică puţin mai grea, în parte experimentală, în parte tradiţională cu specific semit, în altă parte un fel de retro-clasic evreiesc. Muzica a fost însoţită de o proiecţie video construită pe principiul iluziei optice, realizată de Andu Dumitrescu.

Povestea începe pe Prokofiev cînd linii singulare se compun treptat, închegînd ceva şi refuzînd să se disperseze. Sunt doar linii curbe, arcuite aparent neîndemînatic şi copilăros. E un fel de fantasy în care această parte video dispare şi reapare. Culorile sunt multe, dar fade - cînd bleu, cînd ocru, cînd verde sau roşu şters, iar muzica propune alternative de stări ezitante, oferind spre încheiere o frîngere bruscă a circularului.

La Osvaldo Golijov apare o schemă curbă care de data aceasta se descompune lent. Seamănă cu două picioare pe verticală sau/şi cu două braţe întinse pe orizontală, alungite spre alte două mîini care se termină fără corp. Agitato minaccioso - muzica se întinde şi ea pe planuri multiple, se apropie de planul nostru, se îndepărtează spre cel paralel, notele se arcuiesc abia simţit cu linia, se agită sufocant, delirant. Con fuoco şi imaginea nu apucă să se dividă total, pentru că, odată cu intrarea clarinetului în scenă, îşi recapătă vigoarea creativă. Are loc apoi o creştere în ritm, în timp ce sunt desenate un copac şi o mînă - o compoziţie nedefinită.

Pe Maestoso, cîteva fire s-au desprins nervos şi pătimaş de arcuşul lui Bernhard Naoki Hedenborg. Sunt trasaţi ochi roşii cu pupile bleu. Un fel de bule consistente de culoare roşie ţopăie în aceeaşi imagine, dar undeva pe un layer de fundal, iar muzica se precipită, notele tremură neliniştit pe corzile instrumentelor. Bulele vor să stea suspendate în aer, rămîn doar pentru o clipă, dar apoi imaginea începe să-şi piardă consistenţa, se negativizează în flashback-uri ciudate. Senza misura, oscilante - muzica e incertă, derutată şi derutantă, nu are un repertoriu prestabilit de urmat, ci doar se derulează într-un sens mult prea profund înrădăcinat şi greu de aflat.

Încerc să surprind atît interpreţii care lovesc cu multă pasiune instrumentele, cît şi bucăţi de film animat. Pe Teneramente mă aflu gîndindu-mă la suprarealişti, la creaţiile lor pline de subînţelesuri şi neînţelesuri. Îmi revine insistent în minte o imagine, anume tabloul lui Salvador Dali - One Second Before Awakening from a Dream Caused by the Flight of a Bee Around a Promegranate, asta pe lîngă creaţiile lui Yves Tanguy, care mă copleşesc total.

În continuare, Ruvido - se desenează un om dintr-o singură mişcare de linie curbă. Seamănă cu un bărbat cu keppel ce pare a-ntinde o mînă deformată spre un corp gol de femeie. O floare răsare într-un layer din faţă şi treptat îşi pierde viaţa. Devine complicat de pătruns sensul imaginii pe/prin sensul muzicii sau invers. Nu pot să prind un ritm propriu al muzicii, ci doar o nuanţă generală, ironică, persiflantă chiar. Desenul completează pe fondul fără corp un gest vestimentar. Corpul dispare de tot şi rămîne doar gestul, în timp ce muzica se domoleşte, devenind mai atentă. Apoi, Presto, pe final de fragment soliştii izbucnesc, mîna invizibilă redesenează totul, dar sensul muzical se pierde printre linii întortocheate.

Calmo, sospeso - pe linia frîntă, uşor indecisă, violoncelistul punctează gradat, lovind cu arcuşul în lemn. Imaginea omului de la început apare din nou. Este aplecat în unghiuri curbe, în grade rotite aleatoriu. Într-o formă ce seamănă cu o clepsidră e desenată o faţă tristă, iar sub ea o linie de delimitare, de împămîntare, de unde un ochi trist priveşte spre noi. Din nou spre sfîrşit - allegro pesante- muzica devine şi mai confuză şi se pierde brusc, lăsînd loc multor îndoieli.

Am trăit mereu cu convingerea că o muzică poate deveni mai frumoasă, mai uşor de perceput sau mai uşor de integrat dacă este însoţită şi de o formă de reprezentare vizuală, care încearcă să redea acea stare sau acea semnificaţie aşa cum poate ea mai bine. Cu toate că genul muzical abordat a fost unul destul de complicat, filmul a completat bine şi a punctat atent, pătrunzînd suprarealismul sunetelor.

Singura părere de rău pe care o pot emite este acustica nu prea bună a sălilor în care s-au desfăşurat ambele concerte. Violoncelul este un instrument special, singurul component grav în muzica de cameră, fiind important în cvartet, deoarece ţine ritmul, conturează, îngroaşă, leagă. De aceea el ar trebui să fie auzit în toată splendoarea lui, mai ales cînd este mînuit de Bernhard Naoki Hedenborg.

Şi totuşi, aşa am înţeles eu muzica lui Osvaldo Golijov.

Miercuri, 4 noiembrie 2009
Palatul Bragadiru
Program
Serghei Prokofiev (1891-1953) Uvertura pe teme evreieşti în do minor, op.34 pentru clarinet, pian şi cvartet de coarde
Osvaldo Golijov (*1960) Prayers and dreams of Isaac the blind pentru clarinet klezmer şi cvartet de coarde

Interpreţi: Diana Ketler (pian), Chen Chalevi (clarinet), Daishin Kashimoto (vioară), Alexander Sitkovetsky (vioară), Răzvan Popovici (violă), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel), Andu Dumitrescu (VJ).