Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aspiraţii sudice şi nelinişti răsăritene - Festivalul SoNoRo 2009


noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul SoNoRo a continuat deliciul artistic început duminică, 1 noiembrie 2009, cu o altă călătorie prin romantism, extinzându-se însă, de data aceasta, până la muzica secolului al XX-lea. Dacă la concertul de deschidere publicul trebuie să fi fost încântat de armonizarea repertoriului muzical cu toată atmosfera creată în jurul său, nu mai puţin surprins trebuie să fi fost acesta de ceea ce i s-a oferit marţi seară, 3 noiembrie 2009, la cochetul Palat al Cercului Militar Naţional.

Sala de Marmură, somptuoasă şi strălucitoare, se potriveşte perfect cu tonalităţile suave ale ofertei muzicale propuse marţi. Latura cea mai rafinată şi elegantă a romantismului a fost redată cu pasiunea autentică specifică acestui curent, iar la această realizare s-a ajuns nu numai prin interpretare şi repertoriu, ci şi prin decor, întocmai felului în care pe 1 noiembrie receptarea lui Rachmaninov, de exemplu, a fost ajutată de estetica interiorului.

Coloanele înalte şi stilizările minuţioase au indus starea perfectă pentru asimilarea muzicii lui Giovanni Bottesini - Gran duo concertante pentru vioară, contrabas şi pian. Pianul a fost, desigur, "vedeta" acestei lucrări, captând atenţia prin perlajul Dianei Ketler, care şi-a demonstrat în toate evoluţiile capacitatea de a-mbina elanul pianistului cuprins de frenezie cu rigurozitatea unui temperament care ştie că avântul necontrolat poate transforma un fragment valoros într-un clişeu sentimentalist. Contrabasul şi vioara au comunicat perfect şi au temperat, prin frazarea echilibrată şi lentă, impulsurile viguroase ale neobositului pian.

Bottesini a fost unul dintre cei mai apreciaţi contrabasişti ai epocii sale însă, din perspectiva compoziţiei, el nu este neapărat unul dintre artiştii care ajung la crearea unui univers propriu cu trăsături clar conturate. Acest Gran duo este totuşi o alegere perfectă pentru o seară în care balanţa înclină cu certitudine mai mult către muzicalitate în sine şi către armonie neviciată de angoasă. Astfel, al doilea concert SoNoRo s-a deschis cu această compoziţie italiană, cu o textură delicată şi dulce, plăcută urechilor şi favorabilă celebrei stări onirice din romantism.

Numărul celor prezenţi pe scenă s-a dublat odată cu interpretarea sextetului lui Glinka. Rămânem în aceeaşi epocă romantică, dar se simte deplasarea către spaţiul răsăritean: forţa interogativă dispusă de această muzică este mai clar articulată, iar frumuseţea sonoră e inseparabilă de mesajul ontologic menit să transceadă nivelul audibilului. Mişcarea a doua, un Andante profund şi interiorizant, accentuează "plânsul" viorilor, dar sextetul se termină în forţă, cu acel avânt specific muzicalităţii ruse, prin amploarea jubilaţiei create de ultima mişcare - Allegro con spirito. Acest Grand Sextet a dat iarăşi ascultătorilor ocazia de a se lăsa iradiaţi nu numai de cromatica limbajului muzical, ci şi de pasiunea şi dedicarea completă a artiştilor aflaţi pe scenă.

Când ating clapele pianului, mâinile Mihaelei Ursuleasa par a fi ele însele un alt corp, care nu numai că vibrează la chemarea muzicii, dar transformă întreaga audienţă în "corpuri sonore" absolute. De asemenea, dacă cineva a ajuns cumva până la acel stadiu al cinismului în care se îndoieşte de autenticitatea dedicării artiştilor, ar trebui să-i urmărească pe David Cohen (violoncel) sau pe Răzvan Popovici (violă) şi va înţelege până unde se poate întinde transfigurarea fizică atunci când spiritul se lasă invadat de muzică.

Între cele două puncte ale muzicii ruse din program (Glinka şi Ceaikovski, la final) s-a suprapus un alt compozitor italian - Nino Rota, cel mai bine cunoscut pentru coloanele sonore la filme precum Naşul sau La Strada.

Trio-ul pentru clarinet, violoncel şi pian (1973) este însă vizibil mai criptic decât muzica sa de film. Există pasaje care evocă patosul unui Şostakovici dar, în mod cert, această compoziţie îşi are configurat propriul univers. Pianul nervos comunică la acelaşi nivel cu clarinetul sumbru-jucăuş, iar emoţiile ating niveluri dintre cele mai diverse, regăsindu-se la final în spiritul cel mai autentic al paletei afective create de experimentalismul secolului al XX-lea.

Lucrarea pe care eu am aşteptat-o cel mai mult, Souvenir de Florence a lui Piotr Ilici Ceaikovski, a adus cu ea miresmele Sudului (genialul creator rus a început lucrul la această compoziţie în timpul unei şederi la Florenţa), dar pesemne că "frica şi cutremurul", spaima existenţială care, în istoria muzicii ruse, îşi fac simţită prezenţa de la Glinka până la Prokofiev, nu dispar de tot nici măcar în această lucrare menită să păstreze viu spiritul celor trăite în fabulosul oraş italian. Răsăritul şi Apusul se încheagă cu patimă, printr-o serie de chemări copleşitoare stilistic, definindu-se reciproc nu fără tensiune. Prima mişcare, fermă şi disperată, e contrabalansată ulterior de efectul acelor armonii mediteraneene, acea lentoare care respiră un straniu amestec între dorinţă şi oniric, ca în Moartea la Veneţia a lui Mann.

Mişcarea a treia, cea mai bogată în stări şi poate şi cea mai atractivă sub aspectul complexităţii nuanţelor, exprimă nu atât Florenţa în sine, cât dorul de Florenţa, acutizat sub dominaţia frigului şi a melancoliei ruse... Iar preţ de câteva secvenţe, impresia materializării frumoasei cetăţi sub ochii tăi este mai reală ca nicicând în această compoziţie. Remarcabilă în această parte a treia este evoluţia violoncelului (tot David Cohen), extrem de convingător şi de viu, trecând prin plâns şi prin nostalgie cu aceeaşi graţie cu care traversează estetismul senin al Sudului. Mişcarea a patra pare că se luptă cu nostalgia de dinainte, nostalgie care paralizează simţurile. Devenite poduri peste spaţiu, toate instrumentele şi toţi cei şase artişti se unesc în mod desăvârşit în conturarea unei Florenţe umane şi umaniste.

Momentul Ceaikovski a fost, fără îndoială, punctul care a scos în evidenţă în chipul cel mai expresiv virtuozitatea soliştilor. Dar virtuozitate sună prea rece pentru ceea ce am auzit şi văzut (căci ambele dimensiuni sunt la fel de importante la SoNoRo) pe 3 noiembrie 2009 în minunata Sala de Marmură, impunătoare dar nu mai puţin primitoare - nu tocmai aşa este oare şi Florenţa, mai ales aceea respirată şi visată de maestrul Ceaikovski?

Oferindu-i-se audienţei un repertoriu atent echilibrat şi, în esenţă omogen, mai ales în sensul în care aproape toate lucrările par a fi impregnate de bolnăvicioasa aspiraţie către Sud, reper geografic şi totodată spiritual, mi se întăreşte convingerea pe care mi-am mai exprimat-o - aceea că intenţia Festivalului SoNoRo nu a fost doar afişarea talentului câtorva remarcabili artişti, ci şi de a-şi răsfăţa publicul la nivelul tuturor simţurilor.

Tot ceea ce s-a întâmplat marţi, 3 noiembrie 2009, în seara intitulată chiar Souvenir de Florence, a trezit în pasionaţii prezenţi acolo, prin eleganţa decorului şi prin muzicalitatea suplă, acea tânjire de nestins după seninătate şi frumuseţe în starea cea mai pură, complet eliberate (sau, cel puţin, aparent...) de sub imperiul tensiunii.

Marţi, 3 noiembrie 2009
Palatul Cercului Militar Naţional, Sala de Marmură

Program:
Giovanni Bottesini (1821-1889) Gran Duo pentru vioară, contrabas şi pian
Michael Glinka (1804-1857) Grand Sextet în mi bemol major
Nino Rota (1911-1979) Trio pentru clarinet, violoncel şi pian (1973)
Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) Sextet de coarde în re minor, Souvenir de Florence
Interpreţi: Diana Ketler (pian), Mihaela Ursuleasa (pian), Alexander Sitkovetsky (vioară), Daishin Kashimoto (vioară), Jürg Dähler (violă), Răzvan Popovici (violă), Bernhard Naoki Hedenborg (violoncel), David Cohen (violoncel).

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


0 comentarii

Spacer Spacer