Gilles Apap are o un fel numai al lui de a ţine vioara încît dă senzaţia că aceasta pluteşte în aer. Degetele lui se desprind de corp şi încep să se joace singure, să se mişte în aparenţă haotic şi dezordonat, într-o coordonare exactă şi perfectă pe notele muzicale. În timp ce cîntă se ridică în picioare, se plimbă pe scenă, îl salută printr-o mişcare hotărîtă a capului pe Ludovite Kovac, aruncă priviri amuzate pe repertoriul lui Myriam Lafargue şi îmbină altfel notele pe ritmul ţinut de contrabasul lui Philippe Noharet.
We take the standard and change the sound, încearcă să ne explice violonistul cu simplitate şi modestie, nedumerit parcă de entuziasmul nostru aproape brusc şi destul de intens în faţa unei muzici, e adevărat mai rare, dar foarte fireşti din punctul lui de vedere.
Părea că sufletul îi era undeva întins la maxim pe gîtul viorii, acordat la unison cu cele patru corzi, dedicate total. Se aşază pe scaun cîntînd neîncetat şi netulburat, ne priveşte cu bunăvoinţă şi ne zîmbeşte sincer. Se ridică din nou preocupat parcă de o problemă anume cu vioara zbîrnîind singură într-un optimism debordant. Face cîteva piruete apoi se aşază din nou, de data aceasta pe marginea scenei. Ca un copil care abia descoperă plăcerea de a cînta la instrumentul preferat, ne încîntă în stilul lui original cu fragmente muzicale prea cunoscute.
Au fost abordate şi genuri muzicale mai putin riguroase, cum ar fi muzica irlandeză, ceva jazz, ceva fragmente de muzică orientală care aducea puţin şi cu muzica populară românească sau cu cea de prin împrejurimi şi ceva muzică autentică ţigănească. Toate au sunat extraordinar de bine şi nu s-a simţit chiar nici o diferenţă faţă de muzica clasică. Şi asta pentru că, aşa cum spune şi artistul, toate genurile muzicale sunt egale.
Trecerile au fost rapide, aproape insesizabile, melodia a rezultat cu atîta lejeritate, dăruire şi naturaleţe, încît sentimentul a fost că orice fel de muzică poate avea ceva frumos în ea care trebuie valorificat. Gilles Apap a recompus în faţa noastră creaţiile unor compozitori celebri ca Maurice Ravel, Manuel de Falla, Wolfgang Amadeus Mozart, Camille Saint-Saëns, Antonio Vivaldi. Pe Antonio Vivaldi interpretarea a fost inedită, Anotimpurile devenind un simplu cîntecel fluierat.
Gilles Apap improvizează, înţelege, cunoaşte, ascultă şi se ascultă. Face cam ce vrea pe scenă pentru că îşi permite. Chiar dacă ceilalţi componenţi ai grupului îşi urmează registrul muzical prestabilit, el perturbă ordinea notelor scrise, dar ştie să rămînă în acelaşi ton cu ritmul iniţial. Se rupte de ei conştient, fără să se abată cumva de la sensul originar pentru că este un excepţional maestru al mînuirii viorii, un virtuos al muzicii şi chiar are competenţa de a face orice din punct de vedere muzical, în aşa fel încît să confere sens, direcţie şi unitate.
Nu mi-am imaginat vreodată că muzica clasică poate fi fluierată, că poate fi cîntată de fapt cu orice instrument sau fără instrument, încît să sune de parcă aşa a fost de cînd lumea. În fond, el ne-a demonstrat că muzica poate fi creată din orice. Muzica este în noi, noi suntem muzică, zgomot melodios şi plăcut, care poate fi transpusă pe orice, oricînd, oriunde. Trebuie doar să ne relaxăm, să o lăsăm să ne pătrundă şi să învăţăm să o simţim. Dacă Mozart l-ar fi cunoscut pe Apap probabil că ar fi înnebunit de bucurie.
Vineri, 6 noiembrie 2009
Palatul Bragadiru
Program: Maurice Ravel, Manuel de Falla, Wolfgang Amadeus Mozart, Camille Saint-Saëns & traditionals
Interpreţi: Gilles Apap (vioară), Myriam Lafargue (acordeon), Ludovite Kovac (ţambal), Philippe Noharet (contrabas)
Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.