Bună pace - Taking Woodstock

Taking Woodstock / Bine aţi venit la Woodstock! povesteşte cum a fost pus pe roate legendarul festival - "trei zile de muzică şi pace" din august 1969. Evenimentul muzical propriu-zis nu e reconstituit în film. Personajul principal, Elliot Tiber (Demetri Martin), nu reuşeşte să ajungă la el, deşi e unul dintre organizatori. Porneşte într-acolo, dar doi hippioţi întîlniţi pe drum îl invită în casa-maşina lor şi îl servesc cu LSD: abia după o zi şi jumătate iese de-acolo. La fel ca eroul lui Stendhal din Mînăstirea din Parma, care reuşeşte să participe la marea bătălie de la Waterloo şi, în acelaşi timp, reuşeşte s-o rateze, Elliot e simultan în centrul unui eveniment istoric şi la marginea lui.

Această ironie blîndă le dă dreptate atît woodstockiştilor care de 40 de ani încoace repetă că "trebuia să fii acolo, altfel n-ai cum să înţelegi ce-am trăit noi", cît şi "agnosticilor" care le răspund că, de fapt, majoritatea celor care au fost acolo n-au fost nici ei acolo - erau prea drogaţi ca să ştie unde sînt. Dar chiar dacă regizorul Ang Lee şi scenaristul său, James Schamus, optează pentru o reconstituire parţială a evenimentului propriu-zis, ei îi prezintă pe larg efectele benefice - undele terapeutice şi pacificatoare pe care festivalul începe să le emane cu mult înainte de a începe.

Iniţial, părinţii lui Elliot (evrei veniţi din Rusia) nu par genul de cetăţeni care se înfrăţesc uşor cu hippioţii, dar se dau repede pe brazdă: tatăl se împrieteneşte la cataramă cu un travestit (unul voinic şi cu voce groasă, fost ofiţer în Coreea) - şi asta înainte de incidentul cu prăjiturile umplute cu haşiş, pe care el şi soţia sa le mănîncă fără să ştie ce sînt. La rîndul lui, Elliot - un tînăr virginal şi refulat - se dezgheaţă repede: o ţigară cu marijuana îl relaxează înaintea unei conferinţe de presă, transformîndu-l într-un vorbitor inspirat; amiciţia cu travestitul îl încurajează să dea frîu liber propriei homosexualităţi, treabă care se desăvîrşeşte, desigur, chiar în timpul festivalului, cu concursul unui viril inginer constructor. Nebunul oraşului - un tînăr proaspăt întors din Vietnam - se vindecă şi el în atmosfera festivalului. Cu toţii se deschid ca nişte flori în aerul acela.

Ei bine, se deschid un pic prea uşor, prea în acelaşi timp, prea programatic. Acesta nu e unul dintre filmele cele mai complexe ale lui Lee. Ce-i drept, Michael Lang de la Woodstock Ventures (Jonathan Groff) îi spune la sfîrşit lui Elliot că momentul de graţie a cam trecut - începînd de a doua zi, nimeni nu se va mai gîndi decît cum să facă bani pe seama generaţiei Woodstock. Şi tot Lang face aluzie la următorul lui concert: ceva la fel de mare ca Woodstock-ul, cu cei de la Rolling Stones. Ei bine, la concertul respectiv (Altamont, decembrie 1969) lucrurile n-au mai ieşit atît de frumos. De fapt, au ieşit urît de tot: bătăi, călcări în picioare, o înjunghiere. Deci nu e oare de presupus că tensiunile care au explodat acolo existaseră, în stare latentă, şi la Woodstock? Şi nu era de sperat ca un artist ca Lee, care de atîtea ori s-a dovedit perspicace, să le dramatizeze?

Din alte puncte de vedere, e bine că un film cu subiectul ăsta a fost făcut de un om atît de civilizat ca Lee. Acesta nu insistă nici pe cît de încuiaţi sînt cetăţenii orăşelului care găzduieşte festivalul, nici pe cît de caraghioasă e compania teatrală "de avangardă" găzduită de Elliot în hambarul părinţilor săi: ambele sînt ţinte prea uşoare pentru un om de bun gust. Lee foloseşte cu măsură efectele "psihedelice". Cel mai spectaculos dintre acestea e în secvenţa în care Elliot iese din casa-maşina cuplului de hippioţi şi vede în sfîrşit concertul: e ca o cosmogonie. Durează numai cîteva secunde, după care Lee taie. Una peste alta, e surprinzător de multă linişte în secvenţele lui de festival şi, cu ajutorul acestei linişti (şi al luminii de afară, bibilită astfel încît uneori să semene a lumină electrică), el conjură un efect de iminenţă a supranaturalului. Lee excelează în genul ăsta de expresionism discret. Există şi o mostră de mizanscenă spectaculoasă - lungul drum al lui Elliot, pe motocicleta unui poliţist, printre miile de tineri veniţi la festival. Atunci descoperă (şi descoperim) cît de mulţi sînt. Alteori, Lee e mai puţin stăpîn pe situaţie - de exemplu, atunci cînd împarte cadrul în două-trei cadre mai mici, pentru a aduce mai aproape de spectator acţiuni care se desfăşoară simultan în acelaşi spaţiu: nişte tehnicieni discutînd, o secretară răspunzînd la telefon, Elliot flirtînd cu inginerul lui. De ce ne bagă în ochi fiecare dintre acţiunile astea (plus un procedeu tehnic care atrage atenţia asupra lui însuşi)? Dacă vrea să ne prezinte simultan mai multe acţiuni, de ce n-o face curat, ca Renoir sau ca Altman? În astfel de momente, Lee e un regizor care înviorează artificial prezentarea unui subiect pe care nu ştie de unde să-l apuce.